"Gdansk, plaja cu nisip plangator" - Gdansk - Ziua II ( Duminica, 12 iunie )

    "E dimineață-n zori de zi...", ceasul arată 06:45, mă dau jos din pat și mă uit afară să văd ce zi mă așteaptă. Ziua bună se cunoaște de dimineață, și e o dimineață superbă. Domnul Soare zâmbește grațios și ne asigură că ne va însoți tot restul drumului.

    Cobor la căluț cu tot calabalâcul după mine, Argos încă doarme, și nu mă lasă inima să-l trezesc, așa că mai trag de timp în compania unei cafele aburinde, din partea casei, pentru că domnișoara de la bar nu a vrut să mă taxeze.

    În cele din urmă, suntem echipați, Argos încărcat, Ioana își reia locul pe ceafa murgului, mulțumim respectuos pentru cazare, ne luăm la revedere, inima în dinți și drumul sub roți.

    În scurt timp suntem în Varșovia, e încă dimineață, așa că socot să vizităm măcar puțin din vechea cetate. Se pare totuși că aerul de aici nu-i priește lui Argos, pt că începe să tușească puțin, și-mi dă suficiente emoții la gândul că mă lasă la jumătatea drumului. Oprim și îl verific pe toate părțile să văd ce nu-i convine. Problema pare să fie, după zgomote, la cutie. Nasol, îmi zic! Verific ulei, temperatură, totul e normal, ulei din belșug și chiar curat. După toate verificările, Argos e în regulă, totul e în parametri normali. Și totuși, zgomotele!? I s-o fi desprins vre-o potcoavă căluțului! Îmi dau seama, în cele din urmă, că zgomotul e scos de lanț, la accelerări bruște. Îmi dau seama că l-am întins cam mult și nu prea are jocul necesar, ceea ce cam smucește pinionul. Așadar decid să continuăm fără accelerări bruște și cu cât mai puține schimbări de viteză.

    Ioana îmi spune că mai avem peste 350 de kilometri până la Gdansk, și ar cam fi cazul să plecăm, dacă vreau să prind o baie pe soare, în Baltică.

    Pușcăm două-trei poze și ne punem în mișcare.

    Ioana se pricepe de minune să ne scoată din oraș evitând aglomerația și ne îndreptăm cu pași rapizi spre Gdansk, orașul la care visez de câteva săptămâni. Ce mă mână în Gdansk, n-aș putea spune, m-am trezit într-o dimineață, cu o idee obsesivă "vreau să văd Gdansk". Recunosc că am câteva țigle lipsă la acoperiș, așa că enunț să mai caut motive pentru acțiunile întreprinse de a ajunge în Gdansk. S-o numim "poftă de copil în vârstă".

    E trecut de prânz, întrăm triumfători în Gdansk, Soarele și-a ținut cuvântul și e cu noi de dimineață, deși acum nu mai pare o idee excelentă, transpir din abundență și nu-mi stă capul decât să mă răcoresc în mare.

    O setez pe Ioana să ne ducă la Stogi Camping, și sper din tot sufletul că există, pentru că îl descoperisem pe google maps când m-am uitat de traseu spre Gdansk. Ioana răspunde afirmativ la întrebarea "cunoști adresa?", așa că mă îndrept către ceea ce ar trebui să fie un camping în apropierea plajei.

    La un moment dat observ chiar indicatoare către camping, deci există, nu e doar legendă, și mă las purtat de Ioana către destinație. Intrăm pe o alee, care se transformă în drum neasfaltat, apoi intră prin pădure pe niște urme de mașini, cărare mai lată s-ar putea spune. Îmi imaginez că ne apropiem și nu mă impacientez, dacă Ioana recunoaște poteci pustii prin Gdansk, cu toate că în Ucraina nu vedea coșcogeamitea drum cu două benzi pe sens, înseamnă că știe ea ce știe. Totuși mă învârte prin pădurici și câmpii, unde drumul, pardon, poteca, s-a transformat în nisip, și nu întâlnesc nici picior de vietate. Ceva îmi miroase a pește, și cu siguranță nu e de la mare. Poteca e tot mai îngustă și mai neumblată, dau și peste o groapă de gunoi, și Ioana se pierde iar în calcule.

    No Ioana, atât de rău am ajuns!? Mă trimiți la gunoi!?

    Încep să mă coc la foc mocnit în echipament, e 14:00 și soarele arde puternic, Argos e și el încins, potcoavele-i încep să se afunde în nisip; o mai blagoslovesc puțin pe Iona și întorc. Am noroc cu memoria-mi bună, că reușesc să mă descurc în hățișul de poteci și potecuțe în care m-a băgat Ioana, revin la asfalt, o pun pe coană pe mute și merg după indicatoare.

    Suntem în Stogi Camping, era puuuțin mai în față de unde m-a pus Ioana să fac stânga pe coclauri. Asta e sabotaj, clar!

    Plătim ”imensa” sumă de 26 zloți pentru mine, căluț și cort, și ne instalăm în superbul camping, într-o pădurice de pini care ține umbră și răcoare, iar solul e moale și pufos, perfect pentru dormitul la cort.

    Vreau la mare, vreau la mare! Stai copile, suntem organizați, despachetăm, instalăm cotul, aranjăm bagajele, echipamentul, încuiem lucrurile pe Argos, îl pupăm în bot, luăm prosopul și gonim spre apă.

    Plaja e superbă, nisipul fin și plăcut la călcat, nici urmă de scoici, apa curată, lipsită de alge. Nisipul plânge sub fiecare pas pe care îl fac. E un fenomen ciudat, nu am mai întâlnit până acum. Încerc să mi-l explic, singura explicație de-mi vine în cap, particulele fine de nisip, sunt ceva mai corozive, iar sub presiunea piciorului, în frecare una de alta scot un geamăt prelung și tânguit.

    Alerg ca un copil, cu nisipul tânguindu-se sub tălpile-mi proprii, renunț rapid la îmbrăcăminte și mă avânt în Baltică. Apa mă învăluie și mă răcorește după o jumătate de zi fierbinte. Mă bucur nespus și mă bălăcesc mai ceva ca Nică la scăldătoare.

    Un sentiment de mândrie și împlinire îmi scaldă sufletul, am reușit să-mi împlinesc un vis, mă scald în Baltică, pe plaja orașului visat din copilărie, pe când ascultam pățaniile soldatului Svejk, în peregrinările sale fiind și Gdansk-ul, orașul cu nume ciudat, care a trezit în copilul cu urechea lipită de difuzorul bătrânului Bucur, o curiozitate fantastică și o poftă pe măsură de explorare și cunoaștere. Într-adevăr, părinții sunt cei care au dat naștere în mine unor astfel de sentimente, drept pentru care nu pot decât să le fiu recunoscător o viață întreagă.

    Îmi dau seama cât de ușor mi-e să alunec pe panta visării, mai ales că sunt într-unul din visele mele.

    După ce m-am săturat de bălăcit, schimb baia din mare pe baia de soare. Stau să mă coc puțin la soarele care încălzește nisipul. În amurg, mă plimb pe malul mării, apoi pe faleza plajei, și în cele din urmă, mă lipesc de o bancă la o terasă, unde ling o bere și privesc cu ochi de copil la tot ce se întâmplă în jurul meu. Toată lumea pare a fi liniștită și împăcată, sentiment pe care îl împart bucuros cu polonezii. Sunt o nație reușită, o mixtură superbă între frumusețea slavonă și mândria germană.

    Cu toate că mă simt minunat și împlinit, nu pot să nu recunosc că mi-ar fi plăcut să împart acest sentiment, să împărtășesc bucuria nespusă pe care o simt, dar Argos doarme la umbra pinilor, Ioana doarme și ea în cocoașa calului, și mă îndoiesc că polonezii ar fi înțeles vre-o iotă din bucuria care-mi inundă sufletul și-mi gâdilă limba provocându-mă la un acces de logoree.

    Gândul îmi zboară la Ștrumf, și mă gândesc cu plăcere la vremurile ce vor veni, visând frumos la aventuri pe care le vom face împreună.

    Soarele aproape apune, aruncând săgeți aprinse către țărmul Gdansk-ului, polonezii se plimbă agale, zâmbesc și se bucură de viață. Mă întorc, la pas domol, către campingul care mă găzduiește. Nu pot să nu mă opresc și să nu admir, pentru minute bune, jocul copiilor într-un părculeț amenajat special pentru ei, în care răsună, jovial și inocent, vocile puilor de polonezi.

    În camping iau o masă cu bucate românești, proviziile încă mă mai țin, așadar mai ușurez din povara lui Argos. Bucatele merg stropite, pentru mai facila alunecare pe gât, cu minunatul vin de Piatra Neamț. Din nou, trăiască tata! Licoarea lui Bachus, deși în cantitate mică, își face pe deplin simțită nu doar aroma cât și tăria, pentru că mă înmoaie și devin imediat prieten la cataramă al Cumătrei Lene.

   Tot visând și minunându-mă de amintirile adunate, și de bucuria împlinirii unui vis, se apropie de mine, pe neașteptate, vorbit pesemne cu Cumătra Lene, chiar Moș Ene. Pe unde-mi umblași moșnege!? Mereu apari când mi-e lumea mai dragă, iar acum chiar nu am chef de poveștile tale ofilite. O pot face liniștit și bucuros cu ochii deschiși, sunt în Gdansk, orașul mult visat, trebuie să mă plimb pe aleile lui.

    Moșul, versat și trecut prin viață, mă amăgește să-l ascult doar o oră, după care pot pleca bucuros și liniștit să urmăresc viața de noapte a Gdansk-ului. Cu o mână mă trage spre cort și cu cealaltă explică grav și plin de trăire, poveștile sale, vechi de veacuri, ... cum se făcea că peste nouă mări și nouă țări, ... undeva departe... aproape de capătul pământului...

"Going North" - Gdansk - Ziua I ( Sâmbătă, 11 iunie )

    Trezit la 4:45 AM de zgomotele din casă, mama nu se îndură să mă trezească, deşi plănuisem să mă trezesc la 4:30. După ce că trec rar pe acasă, mai stau şi puţin, părinţii ar fi vrut să mă mai reţină. Sunt în Piatra Neamţ doar de ieri, şi am stat toată ziua la garaj cu maestru mecanic, tata, să îl pregătim pe Argos.

    Un mic dejun uşor şi delicios, plăcinte şi cafea, şi deja simt cum prind puteri. Argos ne aşteaptă cuminte, ţesălat şi echipat de cu seară, şi el nerăbdător ca şi mine să plecăm la drum. La revedere Piatra Neamţ, "perlă a Moldovei", noi ne îndreptăm spre nord.

    Până la Siret în vama cu Ucraina totul a decurs normal şi fără incidente. La aproximativ două ore de la plecare sunt deja în vama Ucraineană. Procesul aici e de a aduna trei ştampile pe o hârtie primită la intrare. Le obţin şi las hârtia la ieşire, unui soldat care mă întreabă cât costă Argos şi nu se lasă până nu trage şi el de gaz. Îl las să se bucure, ca un copil cu jucărie nouă şi-mi văd liniştit de drum, drum de acum rusesc şi de calitate îndoielnică.

    Încă două ore şi sunt la Cernivtski, Cernăuţi ucrainean. Străzile sunt toate pavate cu piatră cubică de proastă calitate, formând un model de tablă de şah, unde pătratele negre se traduc în ucraineană drept găuri, iar cele albe piatra cubică.

    Opresc să fac două poze şi sunt abordat de un nene care vorbeşte româna. Mă întreabă dacă sunt bine şi dacă am nevoie de ceva. Îi explic că sunt bine, sănătos, voinic, îi mulţumesc pentru grijă, e nobil din partea lui. Îi explic că doar tranzitez Ucraina şi mă îndrept spre Polonia, următorul oraş mare ucrainian fiind L'viv. Omul, foarte îndatoritor de altfel, se oferă să-mi arate cum să ies din oraş spre L'viv prin Ivano. Nu apuc să-i spun că am copilot pe Ioana, că se urcă în maşină şi-mi zice să-l urmez. Aşa am fost nevoit să înghit mirosul de matrafox pe care îl degaja cu o enormă dărnicie propria-i maşină. Trebuie să recunosc, că nu am putut să nu remarc calitatea deplorabilă, nu doar a drumurilor, dar şi a maşinilor în Ucraina. Bătrâna Lada încă e regina şoselelor.

    Ies din oraş, alimentez la primul peco. Se acceptă plasticul, spre mulţumirea mea, pentru că pe acelaşi principiu ca în Turcia, am plecat şi în această aventură total nepregătit şi fără nici un plan.

    Nu la mult timp, într-un sens giratoriu, Ioana mă pune să fac dreapta, deşi tăbliţa spre Ivano-Frankivsk arată înainte. Încrederea în Ioana e mare, atunci când nu am nici o opţiune, dar aici am de ales, aşa că o las să strige agonizant "viraţi dreapta" şi continui înainte sperând că va recalcula ruta. Speranţe deşarte, Ioana deja a rămas blocată pe "viraţi dreapta". Femie încăpăţânată, dreapta e câmp, şi nu mai există de mult sensul giratoriu, revino-ţi! Ioana işi revine, se uită la mine cu ochi galeşi, dă rapid din gene, se îmbufnează, îşi încrucişează braţele şi-mi sugerează suav: "te descurci singur". Văd că nu mai recunoaşte nici hartă, nici drum. Bun, nu ştii pe aici, nu-ţi face griji, eşti cu Motanyc, la spiritul meu de orientare nu ne putem rătăci. Deci continuăm spre nord-nord-vest. Totuşi nu o pun pe Ioana la somn, îmi place să stea cu mine, măcar îmi spune cât e ora.

    Drumul e prost şi plin de denivelări dintre cele mai urâte. Ioana stă mereu cu capul în pământ, bruiată complet de atâtea vibraţii. Din când în când o mai ridic să văd ce face. A rămas blocată cu limita de 60. Nu e cel mai excelent drum, dar parcă nici să mă târâi nu-mi convine, Argos se menţine ţanţoş la 90. Brusc, din pădure, îmi sare în faţă o arătare agitată. Are o antenă parabolică pe cap şi dă agitat din mâini la mine. Deja îmi imaginez tot felul de scenarii cu ce va urma, şi-mi dau seama că nu am bani ucrainieni la mine, prin urmare nu voi putea îmblânzi bestia cu chipiu care îşi trânteşte un aer autoritar de tutore molestator de copii neascultători. Afişez şi eu faţa de copil prins cu mâna în borcanul de dulceaţă; bani n-am, suntem cică în localitate, deşi nu văd case, n-are ce-mi face. Îi dau permisul, cere şi 'bolentinul' lui Argos; ne prezentăm frumos şi aşteptăm. Ciupercarul e foarte agitat şi pare supărat din cale-afară, de parcă am făcut o crimă, circulând cu 84 în zonă de 60. Engleză nu vorbeşte, şi nici vre-o altă limbă în afară de rusă. Îmi bagă sub nas un decret cu litere chirilice, la care mă uit ca în cartea de chimie avansată. Descifrez doar 2 cifre: 450 şi 510, iar parabolicul repetă obsesiv: "Min, Max". Înţeleg eu că asta-i amenda, dar mă uit la el şi ridic din umeri, "no money". Ca să-mi întăresc spusele cu fapte, scot portofelul şi-i arăt banii pe care-i aveam: lei, coroane suedeze şi coroane daneze. Mai aveam prin bagaje şi nişte lire turceşti şi leva bulgăreşti din ultima aventură, dar mă gândesc că ajută la fel de bine ca ceea ce aveam deja în portofel.

    Coroanele daneze sunt ochioase, hârtia e nouă, îi cam fac cu ochiul, aşă că ia o foaie de 100 şi mă întreabă ce şi cum. Îi explic cum pot că-s daneze. Mă îndoiesc de cunoştinţele sale geografice, pentru că tot cască ochii mari când îi explic de Danemarca, Suedia, Germania, Marea Baltică. Bun, renunţ şi tac, îl las să zacă în necunoştinţa de care dă dovadă. Ştie că-s român, aşa că tot strigă "lei, lei". Aveam aproximativ 207 lei. Ia foia de 100 şi întreabă cât hrivnia înseamnă. Mult dom'le, mult. Nu cred că m-a crezut, mi-a luat ambele foi şi-mi face semne să-i mai dau, că trebuie să ajungă la 500. Du-te nene şi te culcă! Îi scriu că are deja 450 UAH în cei 200 RON, dar el vrea amenda maximă, 510. Bine, dacă-i aşa dă tu banii înapoi şi fă-mi proces verbal. Mda, bănuiam eu, se sperie şi-mi aruncă actele înapoi, banii în buzunar. Aşa mă gândeam şi eu.

    Îmi explică, ca unui prieten, că în Ucraina, limita e de 60 în localităţi, 90 în afară. Bun, bun, mulţam că m-ai uşurat de 200 RON, deja mi-ai stricat bugetul cu 50 de EUR, încalec şi plec.

    Încă bombănesc în cască, transmiţând urări de bine arătării cu chipiu, când brusc, ce să vezi!? Deja-vu pe drumurile ucrainiene. Mulţi mai sunteţi? N-am făcut nici 10 km, chipiurile alea cât casa ţin de transmiţătoare!? Tot 84 km/h, eu cred că-s defecte pistoalele lor radar. Acum sunt deja doi, deci acţionează în haită.

    Cum scot casca cum încep să le explic că am luat deja amendă azi, şi am lăsat banii ceva mai la sud, cu nici 10 km. Ciupercarul capos, că "M..m...money". M...oney nu am, deşi v-aş fi dat cu m..m...mare plăcere, dar nu am.

    Aşteptam să se plictisească, să-mi dea actele să pot pleca, ei nimic, money. Mulţi milogi mai are Ucraina asta!? Pun mâna pe telefon şi sun. Sun acasă, vorbesc cu tata, îi spun pe unde sunt, ce fac să nu mă plictisesc, etc. Tot timpul cât am vorbit la telefon m-am tot fâţâit pe lângă ei, ba m-am uitat de două ori şi la numărul maşinii, şi m-am asigurat că m-au văzut. După ce am terminat de vorbit, m-am dus la ei, şi cu o mină gravă le-am cerut procesul verbal. Rupeau ceva engleză așa că au înțeles, dar nu s-au lăsat intimidați și au început să completeze date. Unul din ei, cel mai tânăr, care m-a și oprit, a devenit foarte prietenos și a început să mă întrebe ce a zis prietenul de la telefon. Zâmbesc misterios și ridic din umeri. Insist să-mi dea procesul verbal. Ei insistă cu money. Scot iritat cardul și le zic: ”take money”. Zâmbesc ștrengărește la mine și-mi arată spre înapoi: ”town, bankomat”. Înțeleg, ne intimidăm reciproc și niciunul nu renunță. Mă urc pe mobră, trag lângă mașina lor și le fac semn, ”town, să mergem!”. Pornesc în urmărirea lor cu ochii pe kilometraj, nu cumva să sar de 60, știu că nu au dovezi, m-au luat cu radarul din față, iar eu sunt clar chitit să-mi dea proces verbal.

    În prima localitate îi văd că opresc, opresc lângă ei și aștept. Îmi fac semne să merg la mașină, mă apropii, mă întreabă cum mă cheamă, deși avea permisul meu în mână, îmi înmânează actele și-mi urează ”good luck”. Răsuflu ușurat, le mulțumesc afișând un zâmbet cât toată fața, încalec, întorc și plec. Mulțumesc Cerului pentru răbdarea și nervii de oțel cu care m-a înzestrat, nu sunt deloc nervos sau supărat. Am puține regrete că am dat prea ușor cei 200 de lei, dar nu-i nimic, rămânem optimiști, mâncare avem, cort este, bani de gaz la fel. Măcar acum știu, dacă se mai dă vre-un ciupercar la mine, să le dau praful de pe tobă.

    Totuși, pentru a nu mă întârzia și mai mult cu alte orătănii rusofile, hotărăsc să merg regulamentar.

    După scurt timp ajung la Ivano-Frankvisk și caut ieșirea spre L`viv. Indicatoarele sunt cam rare, așa că întreb, mi se indică drumul și pornesc încrezător. Drumul devine tot mai prost, și încep să mă întreb dacă merg bine. Din loc în loc, la intersecții există patrule de poliție cu soldați înarmați cu puști mitraliere. Au plasat pe mijlocul drumului un semn de stop, pe care scrie ”Control”. Observ că toate mașinile opresc în dreptul semnului și așteaptă până li se face semn să continue drumul. Mă conformez și eu, deși mereu mi se face semn să continui înainte să apuc să opresc, sau să mă apropii de semn.

    Alimentez, mai mănânc două plăcinte, mai întreb dacă sunt pe drumul bun, în cele din urmă, când aproape ajung lângă L`viv și dau în Europeană, se trezește și Ioana. Bună dimineața domnișoară dragă! La fix, pentru că Ioana îmi arată că nu trebuie să intru în oraș ca să ajung la vamă. O ascult conștiincios. Parcă începe să cam plouă, trag întru-n peco, alimentez, și când să-mi pun costumul de ploaie văd că de fapt s-a oprit. Bine, continuăm fără, dar ajung repede ploaia din urmă, așă că intru iar într-un peco și îmi pun doar geaca. Bineînțeles, până am terminat, nu mai ploua deloc.

    Și tot am fugărit ploaia, care în cele din urmă s-a lăsat prinsă în vamă, și nu la ucrainieni ci la polonezi. Acolo era coada mare și se căutau mașinile prin toate cotloanele posibile.

    Din Ucraina am ieșit relativ ușor, după ce mi-au verificat pașaport, actele lui Argos, buletin, cred că erau foarte aproape de a-mi cere și certificatul de naștere. Am avut un vameș, vorbitor de română, care îmi traducea și-mi explica ce și cum. Erau toți foarte contrariați, cum se face ca eu, român, să nu ”gavari pa ruski”. Deh fraților, epoca voastră a apus cam de multișor.

    Trecem vama și suntem în Polonia, ploaia ne-a dușat puțin, pentru că în marea inspirație proprie, am ales coada cu ”nimic de declarat”, care era neacoperită, toate celelalte intrând în vamă sub acoperiș.

    Opresc la primul popas după vamă, mâncarea arată delicios, și miroase de-ți ia nasul. E aproape de seară și foamea și-a făcut demult simțită prezența. Vorbitori de engleză ioc, card nu, așa că pune-ți pofta-n cui Motanyce.

    Continui spre Lublin, unde plănuim să înoptăm, Ucraina ne-a întârziat mult și nu cred că mai ajungem în Varșovia astăzi. Drumurile poloneze sunt o minunăție, e o adevărată plăcere să motociclești pe ele. Ioana e foarte documentată despre Polonia, pentru că-mi arată toate punctele de interes, ba chiar și camerele radar fixe. Și chiar știe ce spune, așa că ascult conștiincios, nu vreau să mai fiu întârziat de radare.

    Mai oprim la un popas să ne mai încercăm norocul cu plasticul, dar e inutil, polonezii vor doar cash. Dacă tot am oprit, lungim puțin pauza și mâncăm ce avem la desagi, doar nu am cărat mâncare românească atâția kilometri să nu o degustăm, sunt convins că mama a gătit cu toată dragostea unei mame.

    Parcă am mai prins puteri, seara deja s-a lăsat, Lublin e încă în față, dar cum drumurile sunt excelente nu ne facem nici o grijă.

    E 11 noaptea, suntem în Lublin, Argos și-a primit porția de hrană, acum mă delectez și eu cu o cafea și un sandwich cald într-un peco, la benzinării se acceptă cardul, au chiar și bancomate afară, doar că la bafta mea, bancomatul de aici nu funcționează. Sunt în dubii dacă să înnoptez aici sau să continui spre Varșovia. Obosit sunt, dar încă mai rezist, iar drumurile poloneze îmbie la călărit. Decid așadar să plec spre Varșovia, și când mă răpune oboseala, trag la un motel; e plin în Plonia de astfel de locuri și popasuri pentru călători. De cort nu poate fi vorba, e prea târziu, sunt mult prea obosit, plouă și e ud peste tot.

    Ajung să opresc din motel în motel, unii nu au camere libere, unii nu primesc card, unii sunt ocupați cu nunți, e sâmbătă noaptea totuși. În trecere printr-o localitate, îmi sare în ochi, de aproape mi-l învinețește, un semn cu ”Bankomat”. Opresc și scot cash, vreau să dorm într-un pat, deși de atâtea ori îmi venea să opresc în câte o poieniță, să întind izoprenul și să mă bag în sac sub burta caldă a lui Argos.

    La aproximativ 100 km de Varșovia, nimeresc la motel Delfinul, care are cameră, primește card, chiar dacă nu mai e nevoie, dar are și nuntă. Până și prețul e cam mare, față de alte moteluri pe unde am mai oprit. Totuși arată foarte bine, sunt condiții de hotel, cameră mare, dublă, duș, televizor, curat.

    Iau camera, platesc cei 90 de zloți, car desagii lui Argos în cameră, priponesc calul, îl învelesc cu husă să nu-i fie frig și urc în cameră. Muzica de la nuntă se aude de parcă sunt lângă lăutari. Mă gândesc că sunt prea obosit, e 1 noaptea, o să adorm cu muzică cu tot.

    Un duș și în pat. Am parcurs 800 de kilometri, în 20 de ore, am traversat 3 țări, am trecut 2 vame, pe un căluț înaripat. Argos doarme liniștit în parcarea motelului, eu încerc să nu mă mai gândesc la basul care mă vibrează cu pat cu tot și mă afund în visare.

Adormi tu, călător bezmetic!

Aventura Gdansk - Copenhaga - iunie 2011

    Mai mult un traseu decât o aventură în sine, a apărut din nevoia de a aduce căluţul în Danemarca, pas premergător pentru următoarea aventură mare.

    Traseul stabilit: Piatra-Neamţ - Gdansk - Copenhaga. Traseul traversa Ucraina, popasul mare şi important fiind în Gdansk, urmând a căuta un ferry către Danemarca / Suedia de pe coasta nordică a Poloniei sau a Germaniei.

    Protagonişti:

    Argos, "Îngerul Albastru" - căluţul înaripat.

    Ioana - GPSa cu simţ de orientare feminin.

    Motanyc - cel cu o parte lipsă a ţiglelor de pe acoperiş.

Înşiră-te mărgărite...