Concluzii.. sau ”Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți...”

Stefan Hrusca - Balada celui care sunt

    Recunosc, ”Aventura Turcia”, e prima excursie pentru mine, de o asemenea anvergură, pe moto. A fost ceva unic, și va rămâne în memoria mea pentru nenumarat de mulți ani. Este și va rămâne piatra de hotar pentru aventura vieții, kilometrul zero în explorarea necunoscutului.

    Nu singură, dar coroborată cu o seamă de evenimente marcante pentru viața mea, a ajutat la creerea unui punct de cotitură pentru drumul bătut de mine în viață, o direcție nouă, noi orizonturi, alegerea cărării de la răscrucea la care m-a adus destinul.

    Nu pot spune că regret ceva din trecutul meu, ci pot doar visa și spera la orizonturi noi, la tot ce se poate ascunde după următorul deal pe care îl am de urcat.

    E un drum pe care îl străbat singur, un drum la capătul căruia nu există decât un alt drum și mai lung. Poate nu există un far care să mă atragă spre el, așa cum se întâmplă cu acele corăbii prinse de furtună, dar cu siguranță există mii de licurici care mă ajută să-mi străbat cărăruia, fiecare aprinzând noi și noi speranțe.

    Drumul mi-e cu atât mai ușor când port în suflet imaginea Ștrumfului, sursa și alimentatorul meu cu energie. Atunci când ai un scop, totul pare mai ușor, totul prinde contur și se definește tot mai clar. Și visele, oh visele, un om fără vise e un om pierdut. Visele și libertatea sunt singurele avuții la care nu voi renunța decât odată cu ultima răsuflare, deși sunt convins că visul va continua și după ce această mână neputincioasă nu va mai scrijeli hârtia și va odihni pe pieptul nemișcat și rece, în ultima călătorie pe acest Pământ!

Mulțumescu-Ți Ție, Doamne,

pentru ceea ce sunt,

pentru ceea ce trăiesc

și frenezia cu care trăiesc!

A Ta umilă creație,

Motanyc!

"Cum toate au un sfârșit..." - Ziua a VIII-a, (sambata, 16 april 2011)

    Zorile se încăpățânează să apară în fiecare zi, creându-mi aceleași probleme, am de dat aceeași luptă între visare și realitate. E doar un fel mai frumos de a spune că lenea mă domină dimineața. Cu atât mai mult astăzi, când știu că e ultima zi, părăsim acest tărâm de vis, îmi vine și mai greu să mă trezesc.

    Dana e deja pregătită, cu bagajele făcute, mă așteaptă să coborâm la masă, ultimul mic dejun turcesc. Mâncăm leneș și agale, vizibil deranjați de faptul că trebuie să ne încheiem aventura.

    Plătim șederea la hotel, care s-a dovedit a fi mai ieftină decât ne înțelesesem inițial, să trăiască recepționerul, care ne zâmbește ștrengărește. Gestul său a fost din pură mărinimie, un om simplu și simpatic, și să nu uităm, și motociclist.

    Căluții așteaptă cuminți pe aleea din fața hotelului, să fie încărcați cu desagii pe care i-au cărat atâta amar de drum. Totul e pregătit pentru plecare, echipați complet, când mă trezesc strigat, sau bănui, în cele din urmă, că zgomotele auzite par a fi strigătele unei femei. Nu, nu sunt un cuceritor, deși mi-aș dori, să strige femeile după mine, e doar tanti care a intrat în cameră după noi să facă curat, strigă și flutură ostentativ ceva spre mine. Obiectul îmi pare cunoscut, și are o culoare care se asortează cu Argos; interesant, le aruncă spre mine; instinctul mă face să prind din zbor și să mă uit, crăcănat la propriile-mi mănuși moto. Oare chiar eram în stare să plec fără mănuși!? Probabil că mi-aș fi dat seama că-mi lipsesc când mi-ar fi bătut vântul printre degete, dar asta se va întâmpla, cel mai probabil, pe malul celălalt al Dardanelelor. Săru-mâna tanti, ”sao” cu o plecăciune ținând mâna dreaptă pe inimă. Așa am învățat la turci, ne conformăm.

    Suntem la stația de unde trebuie să luăm bacul spre Eceabat, pe malul european. Când să ne îmbarcam, iar dăm de turci, vor lire, nu primesc plastic. Povestea asta începe să sune ca începuturile, iar n-avem cash. Nu, de data asta nu mai numărăm euro, las mobra și merg frumos la un bancomat de unde scot suma necesară, iau biletele și ne îmbarcăm.

    Pe bac, microbuze cu elevi, veniți să învețe istorie desigur. Doar că acum copii nu au obiective istorice, așa că roiesc în jurul nostru și fac poze ”cu maimuța”. E drept, au fost foarte civilizați și ne-au întrebat întâi dacă le permitem să ne imortalizeze digital.
    Mai trec câțiva vânzători ambulanți de suveniruri, care ne vorbesc română. Ce-i drept, nu vorbesc o română curată, dar net superioară oricărei engleze vorbite de comercianți de până acum.
    Ajunși pe malul european, hotărâm că nu putem trece pur și simplu prin Galliopoli fără să aducem și noi un omagiu miilor de eroi turci care și-au găsit veșnicia în aceste locuri. Peninsula e înțesată de mausolee și monumente închinate luptei de la Galliopoli din primul război mondial.
    Întâi oprim să vizităm fortăreața geamănă a Canakkale-ului, pe numele ei Chilitbahir. Fac o tură pe meterezele fortăreței de unde se vede superb strâmtoarea și Canakkale-ul. Cobor rapid și plecăm mai departe, nu avem prea mult timp de vizitat astăzi.

    În scurt timp observ că Argos nu a primit de mâncare astăzi și e cam slăbit. O las pe Dana cu Tigaia să-i ungă lanțul și eu mă reped până în Eceabat în căutarea unui peco.
    La peco, o întâmplare neobișnuită, alimentasem de 52 lire, primesc chitanța din pompă, mă duc să plătesc, dau cu plasticu, primesc chitanță, surpriză: 62 de lire. Hm, nu-mi place! Îmi trece prin cap sfatul unui prieten, care fusese des în Istanbul, să cer restul înainte pentru că turcii fură la preț. Bun, dar aici nu e vorba de rest, cum să-mi dea rest la plastic!? Stau consternat și mă uit la cele două chitanțe cu prețuri diferite. Nenea tejghetaru' are un zâmbet cât toată fața și-mi tot repetă ”ok, ok”. Ba nu-i deloc ok nenea, nu te supăra! Fac un calcul estimativ al șanselor de a fi jefuit aici, peco era în afara orașului, la doi kilometri, în peco doar eu și trei neni, toți pe-o mână. Bine că nu mi-am scos casca, decid rapid că fac gură, nu mă las furat, din principiu.
    Pun cele două chitanțe pe tejghea, mănușile în mâini și arăt diferența. Nenea continuă cu ”ok, ok” și mă bate prietenește, bănui, pe umăr. Măh nene, chiar o faci pe-a turcu!? Dau din mâini, gesticulez până înțelege, sau mă rog, renunță s-o mai facă pe-a prostul. Se uită la ceilalți doi neni, încep să gargarisească ceva, ceilalți ridică din umeri, și-l văd pe nenea că se caută în buzunare și-mi dă cash diferența de 10 lire, acompaniate de scuzele sale sincere. Încep să-l cred, sincer, că a fost doar o eroare, un typo. Emoțiile au existat datorită avertismentului primit acasă, să am grijă la bani.
    Și îmi făcusem așa o părere bună despre poporul ăsta frumos. Ca să vezi cât de puternice sunt prejudecățile, acuzi oameni pe nedrept. Acum îmi cer eu scuze, în gând, pentru că am crezut, fie și pentru un minut, că nenea, care s-a arătat drăguț de la început ar fi încercat să mă fure. Iertare prietene, sunt român, învățat că oamenii nu sunt ceea ce par.
    Neînțelegerea rezolvată, îmi iau la revedere cât mai prietenește posibil, ba sunt și condus până la Argos și plec spre Dana. Îi povestesc și ei întâmplarea, și e de aceeași părere, a fost o greșeală neintenționată.
    Ne continuăm peregrinările, pe peninsula înțesată de mausolee și monumente care slăvesc eroii căzuți în lupta de la Galliopoli. Bineînțeles că la fiecare monument, fie și o piatră funerară, e înțesat cu autobuze pline de elevi turci. Toată peninsula mișună de microbuze și autocare pline de urmașii bravilor soldați căzuți la datorie.
    După câteva ore bune de colindat pe Galliiopoli, ne dăm seama că s-a făcut târziu și noi avem drum lung în față. Schimbăm planul, nu mai mergem la Burgas, e târziu, cu siguranță ajungem noaptea, hai spre Veliko, e mai drept și mai aproape, innoptăm la Veliko. Zis și făcut! Ioana e înștiințată cu blândețe despre noua destinație, verificăm și detaliile, nu ne mai permitem ”cel mai scurt drum”, în plus de asta, Ioana dragă, te rugăm, fără autostrăzi. Astăzi trecem prin vamă și avem ceva emoții legate de experiența ”autostrada turcă”.
    Ioana ne conduce cu conștiinciozitate spre Edirne, unde urmează să trecem vama, cu emoțiile crescânde. Ei, la urma urmei plătim amenda și gata, să sperăm că primesc plastic, altfel ne găsim job la vameși. Totuși vama turcă trece lejer și fără nici o problemă pentru noi. Nu la fel pot spune despre tiruri, a căror coadă se întindea pe kilometri buni.
    În vamă la bulgari... haos, mașini multe, dezordonate, agitație, gălăgie, claxoane, oameni nervoși. Ne punem frumos la coadă, asta după ce ne băgasem în față, așa cum ne făceau semne cu toții, dar nea vameșu ne-a trimis 'napoi la coadă. Stăm, calmi și liniștiți, ronțăind turtă dulce și uitându-ne amuzați la toată nebunia din jurul nostru.
    Dar și răbdarea noastră are limite, ne strecurăm printre mașini, mai aproape de punctul de control. Aici e așa un haos, că nici pieton nu poți trece printre mașini. Las mobra și mă ”prezant” în fața unui ghișeu, unde întreb, că moto, pe unde?
    Aici văd spectacol bulgăresc, vameșii scotocesc mașinile și oamenii, mai-mai să le umble și-n chiloți. Totuși, unii trec lejer, fără nici măcar portbagaj deschis. Câte ouă în plus să aibă aceștia de au parte de tratament special? Hai Motanyce să urmărim procesul, poate ne prinde bine și nouă.
    Iată cum se face: mașina trece puțin de punctul de control, să se ia notă de bărbăția supremă; șoferul se aruncă din mașină și sare în gâtul vameșului ca în brațele iubitei; în sublima îmbrățișare cu săruturi pe ambii obraji, mâna șoferului controlează subtil buzunarul vameșului, pentru verificarea bărbăției presupun; apoi i se explică bulgarului cât de grăbit e și că în mașină e ”boss, big boss”, bătându-l suav pe vameș pe umăr. La prima vedere, scena pare o revedere după mult timp între doi buni prieteni. No bun, cunoaștem secretul, hai să venim în față, așa cum și vameșul de la ghișeu îmi explicase, să tragem căluții lângă autobuz și să așteptăm cuminți controlul.
    Aducem căluții în față, dar nenea cu care vorbisem pe nicăieri, ia-l de unde nu-i. E doar ”prietenul tuturor”, cel îmbrățișat cu ardoare de turcii pentru care statul la coadă e o boală de care se feresc.
    E prea ocupat cu mașinile ca să ne bage în seamă, așa că după un schimb rapid de priviri cu Dana, încălecăm și-i dăm bice; oricum nu m-aș fi simțit în stare să îmbrățișez și să pup una bucată vameș bulgar cu față de comunist corupt.
    Trecuți de vamă, oprim în primul peco să alimentăm, căci în Turcia am făcut calculul să ne ajungă gazul fix până în vamă. Mai trebuie menționat că la turci prețul la benzină e aproape dublu față de vecinii bulgari? Dacă în prețul benzinei e acciza pentru drumuri, atunci la turci se vede! Nu că la bulgari ar trece neobservată lipsa accizei, sau a drumurilor.
    De când am intrat pe teritoriul bulgar Ioana a luat-o razna, suntem pe magistrală, ba pe europeană, ba pe câmp, e un haos total în declarațiile Ioanei. O las să strige și să se învârtă în toate direcțiile, acum sunt hotărât să ascult de hartă și indicatoare.
    Nu după mult timp ne trezim iar în câmp, strada pare să se fi terminat brusc, gropi, șanțuri, tranșee. Ne mai așteptăm să apară hienele din tufișuri. Ioana spune ”înainte”, harta spune ”înainte”, ba menționează faptul că ne aflăm pe drum național, un tir trece nepăsător zdrăngănind din toate încheieturile, eu încep să-mi amintesc că pe aici am venit, acu o săptămână. Mă uit la Ioana și-o rog să mă ierte c-am blagoslovit-o considerând că m-a trimis pe drumuri aiurea; săraca fată nu putea și asfalta pentru noi.
    Ori ne enervăm și începem să le zicem de dulce la bulgari, ori dăm muzica mai tare și continuăm drumul; ioi ce prostii zic, ”drum”, pardon, înaintarea. Îi dăm calmi înainte, să ieșim la asfalt, căci se apropie seara, acum știm că asfaltul e undeva în față, doar am mai fost pe-aici.
    Ne-a prins noaptea, din fericire pe asfalt, mai facem un popas de cafea și tain pentru căluți, raționăm, da, încă mai putem, că o să ajungem extrem de târziu în Veliko, drept pentru care, de comun acord, hotărâm să facem doar un popas, cât să mâncăm și să-i dăm în continuare spre București. Oricât de târziu ajungem, măcar suntem în pat la noi. Planul făcut, decizia luată cu majoritate de voturi, ne continuăm drumul.
    Iată-ne și în Veliko, unde Dana cunoaște un loc grozav unde putem mânca. Ne învârtim două-trei ture prin centru și acceptăm faptul că respectivul restaurant și-a luat tălpășița din Veliko, așa că tragem la o pizzerie-restaurant non-stop, cu promisiunea din partea Danei că mă v-a aduce vara aceasta la mult lăudatul restaurant.
    Suntem cât se poate de obosiți, e unu noaptea și am plecat din Canakkale cam la 8-9 dimineața. Până și partea dorsală ne spune că suntem de ceva vreme în șa. O masă caldă și o cafea ne mai revigorează, chiar dacă masa constă în brânză și cartofi cu brânză, iar pâinea în Bulgaria se servește la bucată, bucată însemnând felie.
    Ne echipăm și pornim pe ultima ”sută de metri” a acestei aventuri. Următoarea oprire e București. De data aceasta drumurile bulgare ne uimesc, șoseaua e lată, cu două benzi pe sens, foarte frumos virajată, o minunăție pentru mobre.
    Trecem lejer granița în România, vamă nici nu există, e doar taxa de pod, care nu se plătește pentru motocicliști. Și iată-ne pe drumurile patriei, care sunt mai aglomerate și se conduce ”șmecherește”, așa că trebuie să ne păzim fundurile, doar nu am trecut peste două mii de kilometri ca să ne înecăm la mal.
    Totul decurge bine și iată-ne acasă după 2.100 kilometri, 9 zile și 35 de minute; am plecat sâmbăta trecută la 5:00 AM și acum e duminică 5:35 AM.
    Prima noapte în paturile noastre, după o săptămână încărcată, adormim obosiți, dar fericiți. Mie cel puțin nu mi s-a putut dezlipi zâmbetul de pe față până târziu în această zi.

DA! Misiune îndeplinită, aventură reușită!

"At, kadın, silah" - Ziua a VII-a, (vineri, 15 april 2011)

    E dimineață în zori de zi... o zi cât se poate de frumoasă și însorită, ne așteaptă să ne bucurăm și să explorăm locurile cu o încărcătură istorică deosebită.
    Planul pentru azi ar fi urmatorul: mic dejun, vizitat Troia, la 30 km de Canakkale, apoi vazut tot ce se poate în oraș.
    Spuneam că am fost încântați de hotel!? Ei da, suntem mai mult decât mulțumiți. În prețul, mic de la început, care am reușit încă să-l mai negociem, micul dejun e inclus. Un mic dejun suficient de delicios și udat cu ceai din belșug.
    Reușesc să aflu, bineînțeles prin semne, încotro e Truva, ba mai mult, nenea îmi arată pe hartă. Plecăm, amodi pe Tigaie, în cucerirea orașului Elenei. Cum ieri, în plimbarea mea descoperisem tot ce aveam nevoie, facem un mic pit-stop la biroul turistic pentru informații. Domnișoara de la Turist Info e foarte drăguță și vorbește excelent engleza. Ne explică tot ce vrem să știm, ne oferă și o hartă turistică a zonei, îi mulțumim și călărim spre Troia.

    De data aceasta, din neghiobie, că altă explicație nu am, m-am echipat aproape turcește, adică cască, geacă, mănuși. Pantaloni moto fiind perechea de blugi, vechi, antici și de demult, care țineau de vânt fix cât o strecurătoare apa.
    Noroc că Tigaia Danei știe să stea accelerată fără să trag continuu de manșon, poate datorită manșoanelor încălzite, și astfel am reușit să-mi acopăr genunchiul cu mâna. Fix dreptul era cel care începuse să mă sâcâie. Of, bătrânețile astea!
    Până la Troia, am numărat cel puțin trei replici de cai troieni, fără să-l punem la socoteală pe cel din filmul cu același nume, care străjuie faleza din Canakkale.

    La Truva, care e muzeu, se plătește intrare, e plin de turiști. Pe lângă nelipsiții asiatici, nu bag mâna-n foc că erau chinezi, cu zâmbet larg și bliț la purtător, grupuri mari de elevi turci, gălăgioși cât cuprinde. Bieții profesori, ghizi, sau ce rol or purta, abia mai au voce, chinuindu-se să țină gloata în frâu. E amuzant să-i vezi luptând cu berberii, pe de altă parte, e de admirat. Din observațiile din această călătorie pot spune că turcii sunt foarte patrioți și cu dragoste de istorie, ba mai mult se pare că educația începe din pruncie. Nu pot decât să-i admir pentru că își educă copii să-și respecte valorile.

    Ne pierdem și noi pe aleile învechite de vreme ale cândva mărețului oraș. După ceva timp, ne pierdem la propriu, într-un fel sau altul reușesc să mă pierd de Dana, apoi sunt prins între două grupuri turistice de octogenari nemți și nu mai am altă scăpare decât să mă deplasez cu viteza lor.

    Undeva pe lângă poarta de est, am prins un cuplu de ceva naționalitate nordică, care aveau ghid personal. Povestea ghidului era prea interesantă ca să nu trag cu urechea, vizibil interesat. Așa am aflat din ce motiv porțile Troiei nu erau directe ci pe culoare care făceau coturi de nouăzeci de grade, pentru a nu se ajunge la ele cu berbeci și mașini de război.
    Tot de la ghidul turc, am aflat că troienilor, calul le-a fost dăruit de Poseidon, în urma unei întreceri între zei, care oferă cel mai valoros cadou muritorilor. Astfel Poseidon a oferit oamenilor calul. De aici și valoarea extraordinară a rasei de cai din Troia. Știm, de la ghid, că nimic nu era mai valoros decât un cal troian, poate doar doi cai troieni. Hercule însuși, în muncile sale, a scăpat orașul de amenințarea continuă a unor monștri, fiindu-i promis, ca recompensă, doi cai troieni. Însă, după ce și-a îndeplinit misiunea, regele troian nu și-a ținut promisiunea, contraoferindu-și propriile fiice doar să nu piardă caii.
    Ghidul explică, cum o vorbă tucească,originea fiindu-i pierdută în trecut, mai sălășluiește până astăzi: ”At, kadin, silah”, in traducere: ”Cal, femeie, armă”.
”At least, women it's before weapon” spune zâmbind nemțoaica, presupun naționalitatea doar. Și eu sunt de acord cu ea, însăși istoria Troiei demonstrează că femeia e cea mai bună armă, întrebați-l pe Agamemnon despre Elena, ce bine i-a servit scopurilor sale. Și să nu uităm și de fiica lui Agamemnon.
    Hălăduiesc leneș pe aleile Troiei, fotografiind ”mormanul de pietre” și visând aiurea, încercând cu ochii minții să văd agitația cetății antice.

    După ore bune de hoinăreală ajung la finele plimbării, spre ieșire, unde Dana așteaptă de ceva vreme. Bănui doar cuvintele ”dulci” pe care presupun că le șoptise pentru că o făcusem să aștepte atâta timp.
    Încălecăm și ne întoarcem spre Canakkale, nu înainte de a negocia câteva suveniruri pentru cei de acasă.
    Pe drum, mulțumesc în gând Tigăii pentru manșoanele încălzite și accelerația poate sta singură, lăsându-mă pe mine să-mi acopăr genunchiul drept. recunosc, pe lângă mulțumiri Tigăii, mi-am ținut și mie morală pentru ingeniozitatea de care am dat dovadă când am renunțat la pantalonii moto.
    În oraș, după ce facem câteva ture de clătit ochii, tragem pe străduțele unde ni s-a explicat că e bazarul. Bazar, deci cumpărături. Căutăm rahat, ceai și acareturi. Dana își adună cu sârguință cadourile pe care le vrea pentru acasă, și vine cu o idee excelentă, să trimitem câte o vedere acasă. Minunată idee, cu reușită de 50%, doar vederea Danei a ajuns la destinație. A mea o fi și acum într-un ciclu infinit.
    Cumpărăturile fiind făcute, hai la hotel, lăsăm Tigaia să respire, scăpăm de echipament, mâncăm ceva și ieșim la pas, în amurg să ne plimbăm pe faleza Canakkaleului. Ne tragem poze în preajma căluțului în care a stat ascuns Ahile Pit Rășinos și intrăm să vizităm Muzeul Maritim, care e plin de arme, tunuri, nave, niciuna de producție turcă.

    Ne plimbăm prin parcul muzeului și ne programăm ce să vizităm pentru că, așa cum era de așteptat e plin de elevi care au venit să învețe istorie.
    Facem un tur al unei nave mici de război, cu un ghid care vorbește groaznic engleza dar care ne zâmbește continuu și e cât se poate de mândru că a făcut parte din echipajul navei ”erou de război”, acum devenită muzeu.

    Zona Dardanelelor a fost o adevărată scenă de război în primul război mondial, iar turcii au câștigat bătălii răsunătoare, chiar dacă sacrificiul uman a fost imens. Știm la Galiopolli, Gelibolu în turcă, peninsula de peste Dardanele, în primul război mondial, între 1914-1915 au fost aproximativ 150.000 victime, marea majoritate de partea turcă. Mult sânge a curs atunci pe Dardanele, dar prin sacrificiul lor turcii și-au păstrat poziția și au câștigat un loc important pe scena geopoliticii europene.

    În urma acestor lupte și victorii răsunătoare dela Galliopoli, de care până și Conul Leonida a auzit, s-a ridicat Republica Turcă, din rămășițele Imperiului Otoman, deja decăzut, cu al său ”tată” arhicunoscut și iubit în toată Turcia, Ataturk, pe numele real Mustafa Kemal Pașa. Da, orașul vizitat cu două zile înainte.
    Fortăreața Canakkale care străjuiește strâmtoarea, se află în parcul muzeului și nu ne putem permite să nu o vizităm. Acum e muzeu, după cum era de așteptat, și e plină de omagii aduse celor care au luptat colo. Se vede de departe că turcii își iubesc și au foarte mare respect pentru eroii naționali, cât și pentru istorie.
    De la un militar-ghid-actor, care are rolul de a da viață istoriei înăuntru fortăreței, aflăm că de fapt a fost ridicată de către români. Români aici? Da, pe la 1400-1500, când a fost ridicată fortăreața. Adevarat, la vremea respectivă, oare țările românești, nu plăteau tribut Porții!? Și o parte din tribut se plătea în copii. Crud, dar adevărat! Măcar știm că au fost tratați turcește. O parte au intrat în armata otomană, în contingentul special de ieniceri, iar cei care au rămas să muncească, am înțeles de la ghid ca au primit pământ și li s-a dat dreptul de a trăi liberi.
    Lăsăm muzeul să-și primească mai departe autocarele de elevi și studenți, care vin valuri-valuri, și ieșim să admirăm falezele orașului, bineînțeles după un pit-stop la magazinul de suveniruri, de unde Dana se alege cu un portmoneu de piele original turcesc.
    După o scurtă plimbare, ni se face poftă de deja mult doritul ceai turcesc, așa că alegem o terasă aglomerată și, după ce prindem un chelner care ne pune pe loc în față două cești de ceai, ne lăsăm în scaune și savurăm aroma binefăcătoare care ne încântă papilele gustative.
    Astăzi a fost singura zi în care am reușit să-mi șterg zâmbetul tâmp de pe față, ba chiar o umbră de tristețe și-a făcut prezența pe chipu-mi cu privirea pierdută în zare. Cine nu are prieteni să-și cumpere! Trăiască Dana, care a ghicit norul care se perinda desupra-mi și m-a făcut să revin din tenebrele pe care le colindam, departe de realitatea superbă, eram totuși în Canakkale, celebrul Canakkale.
    Seara se lasă ușor peste orașul istoric, apusul înfrumusețând și mai mult strâmtoarea, dându-i un aer mai misterios, mai istoric, mai occidental.

    Cu tot misterul și atmosfera feerică, nevoile biologice nu știu de bun simț, foamea se face simțită tot mai aprig. Ieri, în peregrinările mele singuratice, mâncasem la un restaurant cu specific maritim-turcesc. Acum știam exact unde e zona restaurant-kebăbăriilor, așa că ne-am îndreptat către un restaurant cu etaj, să putem admira peisajul în timp ce ne înfruptăm din delicatesele turcești. Kebăbăria era curată și frumos amenajată, ne vine și mâncarea, iar Dana observă că pe masă avem la discreție ardei iuți. După ce o văd pe ea degustând trei ardei, unul după altul, și cu o figură de-a dreptul încântată, mă încumet și trosnesc și eu în măsele un ardei întreg, așa cum văzusem la Dana.
    Atât, până aici am simțit gustul mâncării în acea seară, cări în rest m-am simțit dragon. Ayranul a ajutat trei secunde, cât l-am dat pe gât, dar după, ce fac? Dana, în dărnicia ei nemărginită, îmi oferă din sucul ei de morcovi și alte legume. De data asta știam în ce mă bag, mai băusem în Bursa și știam ce îmi oferă. Sucul ăla e extrem de sărat și iute! Îi mulțumesc, refuz politicos și încerc să-mi păstrez expresia calmă a feței luptând cu lacrimile care așteaptă să năvălească nestingherite. Zoe, fii barbata!
    După așa o masă delicioasă, o cred pe cuvânt pe Dana, eu am simțit doar ce înseamnă să fii dragon, ieșim și încercăm să ne continuăm plimbarea. Încercăm doar, deși e noapte, nu e târziu, dar oboseala se pare că a învins-o pe Dana, deși eu n-am văzut nici o luptă.
    Ne îndreptăm agale și pe ocolite spre hotel, Dana învățând să meargă chinezește. E un fel de a merge repede dar deplasându-te încet, pași rapizi dar foarte-foarte mărunți. E un compromis pe care-l face doar să-mi fie mie pe plac, să am impresia că suntem la plimbare și că nu e nerăbdătoare să ajungă la hotel.
    Ajunși în cameră, încep să împachetez, să stâng bagajele, mâine părăsim Canakkale, cu gândul de a ne îndepta spre Burgas, după o scurtă vizită pe peninsula Gelibolu. Dana se uită la mine, zâmbește, ea se pune la somn, e timp de bagaje mâine, până reușesc eu să mă trezesc, are timp să împacheteze, despacheteze și să reîmpacheteze. Recunosc, are dreptate, deci mă apuc să împachetez cu talent, dacă las pe mâine, nu mai plecăm. Termin, mă dușez și mă bag în pat, mâine părăsim Turcia, deși, cu mâna pe suflet o spun, că nu mă dau dus ușor de pe aceste meleaguri. Somnul mă învăluie, visele păcălindu-mă că vom mai reveni pe aceste tărâmuri, acesta a fost doar începutul.

La bună vedere, străjer al Dardanelelor!

"Răzbunarea lui Poseidon" - Ziua a VI-a, (joi, 14 april 2011)

    Deschid ochii, clipind des în încercarea de a înţelege unde mă aflu. Capul mă doare, iar gâtu mi-e strâmb rău datorită faptului că am adormit cu geaca moto, pe o parte, şi din cauza protecţiilor şi a lipsei unei perne, capul mi-a atârnat pe toată durata nopţii. Mă dezmeticesc, îmi dau seama că sunt în cort şi încet-încet încep să-mi amintesc de seara trecută, cum am adormit pe plajă şi am mers ca un somnambul spre cort.
    Dana e deja trează şi insistă să ne trezim să plecăm. Nu termină bine de zis ce avea şi auzim că a început să plouă afară. Prefect zic, nu împachetăm şi plecăm pe ploaie, deci mai e loc de somn. Dana zâmbeşte ştrengăreşte: "mamă ce baftă ai!". Deci s-a decis, dormim în aşteptarea soarelui. Totuşi ea nu se mai pune la somn, mănâncă ceva apoi scoate nasul din cort pentru verificarea atmosferei.
    Reuşesc să mă trezesc, pentru a doua oară, şi nu pentru că s-ar fi oprit ploaia, ci pentru că suntem atăcaţi. Hoarde întregi de berberi, după cum face cortul deasupra noastră. Dana renunţă la meditaţia din gura cortului şi închide rapid intrarea. Ploaia s-a îndesit atât de tare şi loveşte cu aşa o putere încât vedem cum îşi face apa loc prin cele două straturi ale cortului. Vântul, sau hoarda de berberi, care se joacă cu acoperişul nostru de parcă ar fi o frunză, ne contorsionează cortul în asemenea hal de parcă ar frământa aluat. Stăm întinşi pe spate luptând cu furtuna, să nu ne ia cu tot cu cort. Lucrurile lăsate afară de cu seară încep să alerge înnebunite prin curte.
    Nici că se putea mai nimerit, toată perioada în Turcia, numai vreme frumoasă, a trebuit să prindem furtuna fix când eram la cort. Fix în ziua în care Poseidon s-a hotărât să gonească în caru-i înspumat, tras de caii săi vânjoşi. L-om fi supărat cu ceva!?
    În sfârşit, după minute bune, în care majoritatea lucrurilor din cort au fost supuse purificării cu apă, Poseidon hotărăşte să-şi încheie plimbarea, lasându-ne într-o baltă imensă, mai aveam puţin şi pluteam.
    Apare şi nenea, patronul campingului, care ne explică cu mare însufleţire cât de norocoşi putem fi. În fiecare an, în acea zonă, Erdek, există o singură zi în care se dezlănţuie cerul şi se lasă cu o furtună dezastruoasă, iar noi am nimerit fix acea zi.
    O mărite Poseidon, îţi suntem prieteni, suntem călăreţi, iar la propria-ţi casă, marea cea mare, am venit cu tot respectul să ne prezentăm omagiile, la ce ne pedepseşti?
    Noroc că zeii, în măreţia lor, nu dau în mintea muritorilor, măritul rege al mărilor nu ne-a pedepsit ci doar a făcut o desfăşurare a forţelor, arătându-ne măreţia şi puterea sa.
    Suntem echipaţi, afară, făcând o evaluare a pagubelor în urma întâlnirii cu zeul furtunilor: haine parţial ude, lucruri împrăştiate, ude şi murdare, cort ud şi rupt, moral puţin scăzut. Dar noi suntem bine, căluţii la fel.

    Soarele se arată din când în când prin masa de nori răscoliţi. Încălecăm, ne luăm rămas bun de la campingul primitor şi de la zeul răzbunător şi ne îndreptăm potcoavele rotative spre Canakkale. Drumul este acelaşi cu care ne-am obişnuit deja, larg, bun, de calitate, doar că acum în străbatem pe o vreme înnorată, aşteptându-ne din clipă în clipă să înceapă ploaia. Foarte probabil că tot Poseidon să ne fi ajutat de această dată, împrăştiind norii şi ferindu-ne de ploaie, ba chiar lăsând soarele să ne usuce puţin.

    Până la Canakkale nimic spectaculos, cu excepţia peisajului oferit de Marmara, poate doar micul incident chiar la plecare, unde era cât pe ce să fac cunoştinţă cu un bolid turcesc. Vina-mi aparţine, ieşeam pe un drum cu prioritate, doar că, în curbă fiind, nu am văzut maşina decât atunci când frâna să nu se urce pe mine. Eram deja pregătit de înjurături şi altele, dar, surpriză, nici măcar un claxon. Nenea îmi zâmbeşte şi-şi vede de drum. Uf, oameni civilizaţi, exact ca-n Bucureşti.
    Ioana a reuşit cu brio de această dată, nu de alta dar era singurul drum spre Canakkale. Chiar înainte de apusul soarelui, care acum e vizibil, nu mai stă ascuns în nori, ni se înfăţişează vechea urbe, fortăreaţa străjer a Dardanelelei, Canakkale.
    Oraşul nu e cine ştie ce impresionant, e un oraş mic pentru standardele Turciei, e "mare" prin prisma istoriei şi importanţa sa strategică.
    Străbatem mare parte din străduţele oraşului în căutarea unui Otel şi ratăm la mustaţă, aveam să aflăm mai târziu, centrul turistic, plin de hoteluri şi locuri de cazare. Totuşi nu e un lucru rău, pentru că dăm peste un hotel cu iz comunist, arăta ca hotelurile din vremea împuşcatului la noi. Cu toate acestea condiţiile erau foarte bune, camera curată, duş, apă caldă, chiar curgea, am testat, şi totul la un preţ mai mult decât decent.
    Nenii de la recepţie, foarte primitori, binevoitori şi drăguţi, chiar dacă nu rupeau engleză. Aşa că ne stabilim aici şi ne instalăm în cameră, de unde mi-a fost imposibil s-o mai scot pe Dana. Rezistă la toate argumentele mele de a scoate nasul din cameră, aşa că sunt nevoit să o iau singur la pas pe străzile oraşului.
    Plimbarea mi-a plăcut, şi la doar un tur de aproximativ o oră, deja învăţasem oraşul, zona turistică, centrul, zona magazinelor, faleza, terasele.
    Lume multă, tineri şi vârstnici, se plimbau pe faleză şi umpleau terasele, ba chiar într-un restaurant mai spilcuit, un fel de cafenea-club, un grup de tineri dansau, ceva probabil la modă pentru că aveau coregrafie şi părea un dans de societate. Am stat şi mi-am clătit ochii din vitrină, bucurându-mă şi eu de veselia care domina înăuntru.
    Am descoperit şi calul troian din filmul Troia, care a fost donat oraşului de către producătorii filmului.
    Având în cap schiţa oraşului, ştiam ce e de vizitat şi pe unde o să ne plimbăm a doua zi, căci plănuim ca mâine să o petrecem toată în Canakkale şi să vizităm şi Troia, sau Truva după cumm îi spun localnicii.
    Mă întorc, ca un hoinar, cu mâinile în buzunare, la hotelul primitor, unde Dana deja visează. Apa caldă chiar curge, iar duşul de seară pică excelent, şi mă înmoaie, făcându-mă să mă târâi aproape până la pat şi să mă cufund într-un somn adânc şi liniştit.

Învăluţi-mă, voi vise măreţe!

"Dulce gust al libertăţii" - Ziua a V-a, (miercuri, 13 april 2011)

    Mă trezesc mângâiat de razele calde ale soarelui, care ne-a însoţit pe toată durata aventurii de până acum. Spre surprinderea mea, Dana încă doarme, patul ei nu e expus lângă geam, aşa cum am avut eu bafta şi soarele nu o deranjează. Nu-i nimic, dacă sunt primul trezit înseamnă că e foarte devreme, aşa că mă întind la loc, cu faţa scăldată de soare şi-mi continui visarea.

    În cele din urmă hotărăsc să mă dau jos din pat şi să fac un duş. Intenţia a fost lăudabilă, doar că apa caldă a ţinut doar câţiva stropi, fix cât să mă înmoi parţial. Aştept, va veni ea apa caldă. Stau bine cu răbdarea, dar totuşi, încep să tremur, ud fiind, în baia rece, unde doar apa şuşoteşte, dar nici gând să se încălzească. Observ că devine din ce în ce mai rece, iar eu deja tremur tot, aşa că-mi fac curaj, mai rău de atât nu are a fi, şi mă arunc, cu un curaj nebun sub duşul rece. Nu vă pot explica cât de cald şi bine mi s-a părut când am ieşit din duş şi am întrat în camera scufundată în lumină solară.

    Dana se trezeşte nedumerită, şi încep să-i sticlească ochii când mă observă ud: "Avem apă caldă!". Nu-mi place deloc să dezamăgesc oamenii, dar mai bine decât să-i mint, după cum spunea o prietenă dragă sufletului meu: "adevărul doare dar te face om mare".
    Observăm că planurile noastre sunt zădărnicite de faptul că e târziu. Planul iniţial era să petrecem toată ziua în Bursa, urmând ca a doua zi să galopăm spre Canakkale cu un popas în Mustafakemalpaşa, dar după ce am citit notele despre Canakkale, Dana s-a îndrăgostit de himera oraşului istoric care străjuie Dardanelele, aşa că dăm Bursa pe Canakkale.
    Dacă tot am hotărât să impachetăm şi să plecăm, deci planul de acasă nu se potriveşte pe teren, atunci hai să tragem la noapte la Erdek, să punem cortul, că doar nu l-am cărat degeaba atâţia kilometri.

    Strângem bagaje, luăm un mic dejun în cameră, cozonac românesc şi ayran turcesc, ne echipăm şi coborâm încărcaţi la căluţi, care ne aşteaptă cuminţi în faţa hotelului. Deja prietenul nostru de la recepţie, ne ajută din nou cu bagajele, lumea se strânge ca la circ să se uite la doi cosmonauţi care transpiră pe o vreme superbă. Ne luăm rămas bun de la gazda noastră, nu înainte de a face o poză împreună, întrebăm de direcții spre Mustafakemalpașa, următorul popas pentru prânz, încălecăm și ne vedem de drum.

    De menționat că nici gazda din Bursa nu s-a dezmințit și n-ea oferit câte un ceai, acolo în stradă. Mulțumim frumos, suntem recunoscători.
    O vorbă din cultura poporului român spune: ”Călătorului îi șade bine cu drumul”. Ne-o asumăm cu mare mândrie!
    Până să ieșim din Bursa, ne încurcăm de câteva ori, Ioana a auzit de Mustafakemalpașa, dar nu și de drumuri care duc la el. Mă uitam consternat la harta Ioanei, la un oraș care exista undeva în neant, nimic care să-l lege de restul rețelei. Nu-i nimic, mai consultăm harta, mai întrebăm, în cele din urmă ieșim din hățișurile Bursei, și chiar pe drumul cel bun.
    Același peisaj superb se întinde în fața noastră, străbatem drumurile turcești cu cea mai mare plăcere. Găsim indicatoare spre Mustafakemalpașa și ne abatem de la drumul principal spre Izmir. Știu, toate orașele par a avea același nume, cu Iz, dar, în drum spre Bursa, din Istanbul, era Izmit, localitatea cu lacul din munți era Iznik, iar acum e vorba de Izmir, al treilea oraș ca mărime al Turciei.
    Nu ne putem abține să nu facem câteva poze în preajma unei herghelii de-a dreptul superbe. Peisajul îți taie răsuflarea, vremea e minunată, iar noi mulțumim soartei că ne-a binecuvântat să trăim și să experimentăm o asemenea aventură, ba am mai fost și feriți de experiențe neplăcute. Totul a mers ca uns, Cineva acolo sus, ne iubește.
    Ziua, deși încă la început se prevestește a fi o zi superbă și plină de încărcătură emoțională. Mă simțeam ca un fir de praf purtat de vânt prin nori, care vede de sus cât de mare este lumea, și cât de neînsemnate au devenit o mulțime de lucruri, care până acum erau primordiale, câte sisteme de coordonate și unități de măsură ale vieții și scopului în viață au fost demontate în această zi!? E uimitor, cum simplul fapt că privești lumea dintr-un alt punct decât cel în jurul căruia te-ai învârtit mereu, îți dă peste cap tot sensul vieții, cum simți supapele sufletului deschizându-se și eliberându-ți inima de atâta greutate, apăsări și necazuri, cum toate îți par frumoase, cum oamenii devin ceva divin, și cum setea de cunoaștere te învăluie și te face să te simți tot mai mic și mai fericit în același timp.

    Mă opresc din visare , încalec și pornim spre micul orășel ridicat în cinstea părintelui ”Republicei Turce”, Ataturk, poate cel mai iubit erou turc. Orășelul nu e deloc spectaculos, e un orășel mic, retras, deloc amplasat pe un drum circulat sau important. Pare amplasat într-o fundătură, închis de niște dealuri care îi oferă o poziție strategică doar. Cred că acesta a fost și motivul întemeierii acestui orășel.
    Cum în planul nostru, aici ar fi trebuit să luăm prânzul, hotărâm să descoperim centrul și să ne așezăm la o terasă, un ceai ar fi minunat. Trebuie să recunosc, că deși inițial nu-mi plăcea gustul ceaiului turcesc, am ajuns să mă îndrăgostesc de el și să-i duc dorul mult timp.
    Ne pierdem în hățișul de străduțe și alei ale micuțului orășel, fără să găsim nici o terasă mai răsărită, doar dughene mici cu maxim două mese, pline doar de bărbați. Îmi închipuiam că Dana nu ar fi fost încântată să o duc în asemenea loc. Bun zic, orășelul pare mic, mai hoinărim, în cel mult 20 de minute ar trebui să-i consumăm toate aleile, sigur o să găsim un loc unde să putem mânca.
    Pe niște străduțe pierdute și uitate de vreme, după aspectul caselor vechi și foarte vechi, suntem salutați de un scuterist care ne privea ca pe niște urși polari în deșert. Am spus deja că în Turcia echipamentul moto pare interzis. Profilul lui scuterică e fix a cocalarului clasic: pantaloni lucioși, pantofi cu vârfuri ascuțite, scurtă de piele, ochelari de soare și atitudine de om sictirit care le știe pe toate. Urmează o demonstrație a desființării primei impresii, care s-a dovedit a fi eronată.
    Tânărul nostru îmi zâmbește și încearcă un dialog, bineînțeles, în turcă. De engleză nu a auzit, ca și de orice altă limbă străină de turcă. Dar la limbajul gimnastic ne descurcăm. Fac semnul internațional de băut, gândind că oricine vede asta ne duce la o bodegă. ”Pretenul”, căci am devenit foarte repede prieteni, și chiar foarte buni, mă întreabă ceva gesticulând spre gât. Nu prietene, nu vreau gâtul nimănui, vreau doar să beau! Înțeleg că de fapt mă întreba de sete, afirm și continui cu semnul internațional de băut. Ne face semne să-l urmăm și pornim pe ulicioare de la periferie, urmărind-ul pe Yanas, căci până la urmă am făcut cunoștință, în ochii căruia se vedea cum crește mândria.
    Opreşte, face semne să-l aşteptăm, intră într-o clădire şi reapare cu două sticle de apă, pe care ni le întinde cu o mare bunătate. Suntem uimiţi de gest, mulţumim cum putem mai bine, dar noi tot vrem o bodegă, să mâncăm şi să bem ceai. Ce bine au prins jocurile de Mim, reuşesc să mimez o masă întreagă, stând şi mâncând, ba din prea mult zel eram deja o întreagă trupă petrecând. Yanas înţelege, după ce îi explică un nene, care împreună cu toată strada se uitau la noi ca la circ.Astfel află şi localnicii că suntem români, dar e la fel ca şi cum am fi fost chinezi, deci străini.
    Pornim din nou în urmărirea lui Yanas care pare să fi înţeles, ne conduce spre ceea ce se cheamă a fi un restaurant.
    Parcăm în faţa restaurantului, care e vecin cu un service de scutere şi mobre. La auzul motoarelor, toţi cei din service ne ies în întâmpinare, posibili clienţi!? Nu, le facem semn că vrem doar să mâncăm, ne înţeleg, se bucură la vederea noastră, toţi zâmbeau cu gura până la urechi şi li se citea bunăvoinţa în ochi. Am lăsat mobrele cu bagaje cu tot, semnele mecanicilor exprimau clar că au ei grijă de căluţi. Intrăm în aşa-zisul restaurant, lăsând căluţii în grija admiratorilor care se adunaseră ciorchine în jurul lor.
    Ne delectăm cu o ciorbă delicioasă, care a picat la fix reîncărcându-ne bateriile. Bineînţeles că am primit şi nelipsitul ceai turcesc.
    Pe durata mesei am încercat cu eforturi herculiene să purtăm o conversaţie cu prietenul Yanas, căruia îi datorăm frumoasa experienţă a micuţului oraş. Reuşim să-i explicăm de unde venim şi încotro ne îndreptăm, apoi prin desene, semne şi onomatopee, reuşim să ni-l facem ghid pentru vizitarea oraşului. Dana văzuse ceva cetate și mă pune să-i desenez lui Yanas să ne ducă acolo. Ghidul nostru înțelege, dă afirmativ din cap și ne zâmbește prietenește.
    La ieșire, cei din service ne întreabă dacă ne-a plăcut ceaiul. Domnii mei, sunt mai mult decât îndrăgostit de ceaiul turcesc. Nu cred c-au înțeles, dar mi-au citit în ochi încântarea. Ne spun foarte mândri că ceaiul a fost din partea lor. Știam noi că turcii nu se dezmint. Mulțumim din adâncul sufletului pentru faptul că există astfel de oameni și astfel de locuri.

    Pornim din nou în urmărirea ghidului, care ne plimbă pe străduțe înguste ale Mustafakemalpașa-ului, claxonând și ținându-se foarte mândru față de cunoscuți, acum e om important. Trebuie să recunoaștem, fără falsă modestie, că este un om de nota zece.
    Ne duce în bazar; nu vrem bazar, monumente, chestii turistice; Yanas, noi vizitatori, nu cumpărători. Insist cu hârtia cu cetatea desenată și pornim la galop.
Ajungem la o moschee.

Frumoasă, dar Dana insistă, ”la cetate”. Yanas se uită nedumerit, eu încep să-mi pun întrebări, ce cetate? Orașul e relativ nou, după primul război mondial, undeva în jur de 1922. Renunțăm la cetate, care s-a dovedit  a fi doar o poartă, pe drumul de întoarcere, și continuăm turul orașului dându-i mână liberă lui Yanas.
     Ajungem la monumentele ridicate în cinstea celor căzuți în primul război și suntem asaltați din nou de copii. Ne aflăm în vecinătatea unei școli, iar cei care au venit în întâmpinarea noastră par a fi la ora de sport.

 

    Bineînțeles, ne conversăm, așa cum am mai spus, copiluții știu câteva noțiuni de bază în engleză. Aceștia sunt chiar mult mai curioși, nu au fost mulțumiți doar de nume și loc de baștină, au vrut musai să știe ce religie respectăm. Mi-a fost greu să înțeleg, ce anume vor să știe când se tot spălau pe față cu apă imaginară. Am înțeles copii, și le răspund cu o cruce. Zâmbesc, că într-un final am înțeles ce mă tot întrebau. Drăguți copii, perspicaci și prietenoși.

    De aici trebuie să ne despărțim de Yanas, bunul nostru prieten, se apropie seara și trebuie să ajungem la Erdek să punem cortul. Ne luăm rămas bun de la copiluți, care ne însoțesc cu zâmbete și strigăte, ne îmbrățișăm cu prietenul nostru care nu prea ar vrea să ne lase să plecăm. Alți privitori ne fac și ei cu mâna și ne simțim precum cavalerii plecați în cucerirea lumii.

    Drumul până la Erdek a fost, așa cum ne obișnuise deja Turcia, un drum superb cu o peisagistică minunată. Peninsula Erdek, o ciupercă în Marea Marmara, este recunoscută pentru plajele sale și este în mare populată cu campinguri. După ce examinăm câteva campinguri închise, doar suntem în extrasezon, hotărâm că punem cortul pe plajă lângă apă. Dar hai să mai facem o ultimă încercare la campingul ăsta, văd oameni lucrând, ba chiar motocicliști. Reușim să ne înțelegem cu patronul, care e un colecționar de mașini vechi, și vorbește fluent engleza. Nenea ne explică frumos că el nu deschide decât la 1 mai și că putem, dacă dorim, să ne instalăm cortul unde ne place. Ne spune că e mai sigur în camping decât pe plajă cum am fi dorit noi, și că nu ne taxează cu nimic, pentru că nici nu ne poate oferi nimic mai mult decât loc de pus cort și siguranța oferită de camping. Am văzut noi mai târziu că avea niște vajnici apărători patrupezi.
    Suntem mulțumiți peste poate, în sfârșit dormim la cort! Adică nu l-am cărat degeaba atâta amar de drum. Parcăm mobrele, instalăm cortul, apoi hotărâm să mergem la malul mării să facem o narghilea. Am tras o fugă rapid în oraș, am făcut unele cumpărături, printre care și o sticlă de Raki, pe care ne-am propus s-o savurăm alături de narghilea.

    Iată-ne la malul Mării Marmara în faţa unui asfinţit care-ţi taie răsuflarea. Plaja pustie, curată, ne îmbie la visare.

    Acum, în această zi, aici, în acest loc, jur că am luat cea mai bună cină din viaţa mea. Un pate românesc, acelaşi din fiecare zi de Turcia, cu pâine turcească, dar totuşi cea mai delicioasă masă servită în viaţa mea, deţinea ingredientul secret, de care în lumea noastră tot mai agitată uităm de el: gustul libertăţii!

    Toate aceste revelaţii doar dintr-un pate mâncat la malul mării, într-un asfinţit superb. Şi nu, nu desfăcusem sticla de Raki. Era o beţie feerică, o visare cu ochii deschişi, un sentiment de sete de cunoaştere.

    Mă trezesc din visare, nu sunt singur pe plajă, Dana instalează narghileaua şi avem două probleme: 1. Nu avem deloc apă la noi. 2. Cărbunii cu "autoaprindere" refuză să se auto-aprindă, ba se încăpăţânează s-o facă chiar ajutaţi.

    Orice problemă are şi rezolvare, aşa că descălţarea şi poftim la mare Motanyce, că de-aia-i Mare. Puţină apă de Marmara o să sporească gustul narghilelei. Bun, narghileaua e instalată, are apă, ne mai trebuie cărbuni. Nisipul e foarte fin şi plăcut la călcat, mai ales după ce ai stat o zi întreagă în cizme de călărie. Atunci să ne lăsăm paşii pe el, în căutare de lemne pentru un foc, care la început e mic, doar pentru a aprinde cărbunii, dar care devine tot mai mare, pentru că e mai plăcut noaptea pe plajă la foc.

    Această seară a fost printre cele mai frumoase petrecute în Turcia, haiducia supremă, motociclişti la cort, la malul mării, relaxându-se cu o băutură şi o narghilea în preajma unui foc.

    "Beutura" turcească, Raki, nu e altceva decât ouzo, dar de producţie turcă.

    Nu ştiu cum s-a brodit, Dana s-a retras la cort, eu rămânând pe plajă să-mi continui visarea... care in cele din urmă m-a doborât, adormindu-mă. Ori să fi fost Raki-ul!? Cert e că m-am trezit la scurt timp, focul se stinsese şi era cam friguţ. Am reuşit să strâng lucrurile şi să mă târăsc spre cort, căzând, de cum am intrat, într-un somn adânc.

    Seara aceasta va rămâne mereu în amintirea mea, ca una dintre cele mai frumoase, cu toate că nu a avut nimic spectaculos, dar revelaţiile avute la malul mării, privind orizontul care se unea cu marea, au trezit în mine setea de cunoaştere, de suflet hoinar, de veşnic călător. Toate acestea s-au imprimat în sufletu-mi nemodelat, întipărind dorinţa de cucerire a lumii.

Nigel Kennedy And Kroke - Ederlezi

    Dragă Pământule, atât timp cât oi mai exista, îţi voi bătuci toate potecile şi-ţi voi învăţa toate locurile şi obiceiurile, chiar dacă nu mi-a mai rămas foarte mult din secunda numită "viaţa mea"!