duminică, 31 iulie 2011

"Minunata Polonie" - Gdansk - Ziua III ( Luni, 13 iunie )

Queen - The Miracle


    Mă trezesc buimac şi speriat, încercând să-mi amintesc unde sunt şi ce fac. Îmi aduc aminte că am avut o luptă, de cu seară, cu Moş Ene, pe care am pierdut-o! A da, trebuia să treacă doar o oră, apoi să mă plimb prin oraş. Ies din cort, afară e întuneric, ceasul imi spune că e 04 AM. Mda, a trecut o oră, după alta, după alta. E inutil să mă mai supăr, aşa că mă bag la loc în cort, să mai profit de câteva ore de somn.
    La 7:30 AM deja împachetam şi micul dejun era servit. În jumătate de oră sunt echipat şi cu bagajele strânse. E trecut bine de 8 dimineaţa, dar nici ţipenie de om în camping. Ori am devenit eu prea harnic, acum că nu mai e Dana să mă trezească, ori polonezii nu sunt deloc matinali.
    Cum îl trezesc eu pe Argos fără să-mi deranjez vecinii? Oricât de mult aş iubi motociclismul, recunosc că nu mi-ar fi deloc plăcut să fiu trezit în zgomot de motoare când mi-e somnul mai dulce. Nu e Argos unul dintre cei mai nărăvaşi caluţi, dar e aşa o linişte în camping, că nu mă lasă inima s-o sparg.

    Relieful şi aspiraţiile mele spre culmi mă scot din încurcătură. Sunt parcat în cel mai înalt punct din pădurea de pini, iar intrarea în camping e la poalele dealului pe care m-am cocoţat. Aşadar coborâm în linişte, folosind doar gravitaţia şi înclinaţia solului. Pe la jumătatea drumului, dau de primele semne că nu sunt singur într-un camping pustiu. Nişte neni care lucrează la amenajarea unor bungalouri au făcut ochi şi se întind ca după un somn de veacuri. Mă văd coborând fără motor şi vin să mă ajute, "ce are, nu porneşte?". Le fac semne că totul e ok şi le arăt că în jur toţi dorm. Se uit la mine ciudat, zâmbesc pentru că au înţeles de ce nu urlă monstru şi mă salută respectuos urându-mi drum bun, presupun.
    Străzile Gdansk-ului sunt , dacă nu pustii, atunci foarte aerisite. Din loc în loc, câte un locuitor rătăcit, maşini puţine, un tramvai gol, cu un vatman pe jumătate adormit, pe jumătate plictisit. Deci e clar, polonezii nu sunt matinali. Ori fi chefuit aseară, e totuşi sărbătoare, chiar dacă e luni, e a doua zi de Rusalii.
    Abia când ajung în centru, şi încep să mă plimb pe aleile vechii cetăţi îmi dau seama că trezitul de dimineaţă nu e agreat de locuitorii cetăţii, mai toate terasele, magazinele şi restaurantele se deschid la ora 11 AM.
    Mă plimb pe aleile cetăţii, în sus şi în jos, călare pe cal şi cu aparatul la gât, fac poze cât cuprinde, uneori chiar şi din mers. Trebuie că arăt extrem de comic, cu tot calabalâcul după mine şi cu camera la gât.













     După ce socot că am acoperit toată cetatea atât în interior cât şi prin afară, găsesc potrivit să mă aşez la o terasă, dacă găsesc vreuna deschisă înainte de 11, să savurez o cafea şi un suc, căci sunt însetat. Gdansk-ul e fierbinte încă de dimineaţă, soarele încălzind clădirile şi străzile, ba chiar şi micul cărăbuş negru care se tărăie pe aleile ceăţii călare pe un băţ albastru.

    Îmi savurez cafeaua în linşte şi privesc cu ochi curioşi la polonezi şi la începutul de forfotă care se prevede.
    Îmi fac curaj, mă împachetez în costumul negru de cărăbuş, care e special făcut pentru o astfel de vreme, să fierbem cartoful dinăuntru. Sunt peste 30 de grade, soarele arde necruţător, şi pe când ies în strada principală dau peste un trafic înfiorător. Asfaltul e deja moale, il simt la fiecare oprire când pun piciorul jos. Încep să-mi pierd răbdarea şi încerc să mă strecor printre maşini. Un polonez, într-o intersecţie, plictisit pesemne şi el probabil de atâta aşteptat, scoate botul maşinii în strada principală, în speranţa că i se face şi lui loc. Două benzi opresc, să-l lase şi pe personajul nostru. A treia bandă era deja blocată de trafic, dar polonezul nostru se înfige cu avânt într-o dubiţă de pe banda trei, care aştepta nevinovată, blocată în trafic. Aş fi vrut să mai stau să văd cum decurge incidentul, dar cei din spate mă atenţionează că ne mişcăm. Cum nimeni nu arată nici un interes pentru incindetnul abia petrecut, bănuiesc ca e ceva obişnuit şi face parte din cotidian pentru traficul din Gdansk-ul nou.
    Mă îndrept spre port, urmărind indicatoarele, căci nu ştiam să-i spun Ioanei o adresă, aşa că urmăresc indicatoare, mai intreb, şi ajung pe strada care duce spre port.

    Ajung în port şi încep să întreb de feribot către Danemarca sau Suedia. Nu găsesc decât către Stockholm, şi durează o zi întreagă. Mă conversez pe la toate ghişeiele posibile, încerc să le explic că eu vreau în Copenhaga. De aici, din Gdansk, nu se poate decât către Stockholm. E cam departe totuşi, şi-mi trebuie 2 zile, eu nu am la dispoziţie decât una singură, cea care se scurge deja. No Motanyce, iaca aventură, ce-ai vrut tu să pleci fără plan făcut! Descurcă-te, eşti băiat mare!
    Aflu că din Gdynia există feribot către Karlskrona, Suedia. Asta e ceva mai aproape de Copenhaga, aşa că-mi trag casca pe bostan şi galopez către Gdynia, la 30 km spre nord de Gdansk.
    Gdansk - Sopot - Gdynia formează, împreună, o zonă metropolitană, aşa numitul Tricity al Poloniei, voievodatul Pomeria.
    După mai puţin de o oră, sunt în portul din Gdynia, de unde se ia fery-ul spre Karlskrona. Din ce văd afişat, sunt două pe zi, dar pentru că eu sunt un mare băftos, am nimerit lunea, când au unul singur, şi ală la ora 9 seara, de ajunge dimineaţă la 7 AM în Karlskrona. Mai aflu şi că mai costă o căruţă de bani, de mai bine îi pun talpici lui Argos şi trecem inot.
    No, bun bun, da ce facem!? Calculez rapid trei soluţii: 1 - plec spre Swinoujscie, am feribot spre Ystad sau chiar Copenhaga din câte ştiam eu. 2 - dacă nu prind, continui spre Rostock, acolo am sigur spre Gedser, 3 - iar dacă şi ală pică, atunci mai merg puţin şi trec pe la Puttgarden spre Rødby, despre ruta asta ştiu sigur că au foarte dese cursele.
    La urma urmei, şi să nu prind nimic, m duc pe la Hamburg şi fac tot drumul călare.
    Începem cu opţiunea 1, Swinoujscie - Ystad. Sun la Dana şi o rog să caue pe net la ce oră şi cât costă. Aflu că am feribot la 8 seara şi ajunge la 6 dimineaţa în Ystad. Asta ar însemna să fiu în Copenhaga pe la un 8 - 9 dimineaţa, deci în grafic. O rog pe Dana să se uite şi să-mi trimită prim sms detalii despre ferry-ul de la Rostock, eu hotărât să plec spre Szczecin, iar acolo decid dacă continui sau nu spre Rostock, în funcţie de descoperirile Danei.
    E ora 12, e prânz, soarele arde necruţător, beau o gură de apă, o setez pe Ioana pe Szczecin şi pornim, ne aşteaptă ceva kilometri.
    Drumul până la Szczecin e superb, deşi la început trece prin multe localităţi, poate prea multe, dar limita de viteză e la 80 km/h, deci se circulă bine. Mă intersectez şi intercalez de mai multe ori cu diferite grupuri de călăreţi, în general nemţi. Ultimul grup, un pluton întreg de harley-uri încheiat de un CBR, mă conduce kilometri buni, întrând şi eu în grup, alături de CBR, încheind plutonul. După ce trecem de localităţi, nu mai e aşa fun, grupul de customs mai mult mă încurcă, pentru că nu trece de 90 km/h, iar eu am de prins un bac. Sunt mulţi, nu-i pot depăşi, aşa că aplic regula "Mihai Barbu", trag dreapta pentru un popas. Cafea nu am, ţigări nici atât, atunci bag o plăcintă şi ung lanţul lui Argos, tot au trecut ceva kilometri de la ultima ungere.
    Citesc şi mesajul de la Dana, cu orele de trecere şi preţ pentru Rostock. Acum decizia e uşor de luat, trecem pe la Rostock, feribot există din două în două ore, preţul e rezonabil şi traversarea durează doar două ore. Bun zic, zmeule, către Argos, să vedem cum te descurci pe autobahn-urile nemţeşti! Argos nechează, scurmă cu copita în pământ şi mă îndeamnă la drum. Aşa că-i dau ascultare, la drum băiete!
    Cu cât mă apropii de Germania, localităţile se răresc, ciupercuţele se înmulţesc. Dacă în Ukraina, prin pădure erau oameni şi copii care vindeau tot felul de fructe de pădure, fetiţele de aici, nu bag mâna-n foc că ar fi poloneze, vând tot ceva fructe de pădure, ciuperci cel mai probabil. Sunt cu siguranţă silvicultoare, angajate la stat, pentru că toate au aceeaşi uniformă, cu nelipsita fustiţă de iarna; pentru că doar iarna porţi fular! Silvicultoarele polone, ţin şalul în dreptul şalelor, pentru evitarea durerilor de spate; nu-i deloc uşor culesul de ciuperci. În curând, necesitatea unui popas nu mai poate fi satisfăcută decât în staţiile peco, pentru că orice bucăţică de poiană sau popas la marginea drumului e revendicat de silvicultoare. În mijlocul pădurii, la kilometrii buni de orice localitate e la mintea cocoşului că fetiţele nu s-au teleportat acolo.
    Cred că m-am uitat prea cu jind la vre-o silvicultoare, căci Ioana a şi început cu geloziile. La început se moftoricea şi refuza să mai vorbească cu mine, pentru ca într-un final să facă buba cu adevărat.
    Cu vorbe dulci şi mângâieri, am reuşit s-o fac să-şi mai revină în fire, declarându-i chiar şi iubire veşnică, aşa cum aşteaptă mândrele de obicei. Până în Germania, a cărei graniţă nu ştiu când am trecut-o, Ioana e rece şi mută, aşa cum îi şade bine unei soacre. "Fomeile" astea, te lasă când ţi-e lumea mai dragă. Nu-i nimic, nu disperăm, avem hartă, luată de la bulgari, din aventura Turcia, ne uităm  ce traseu avem de urmat şi galopăm  pe autobahn-urile nemţeşti.
    Doar în Germania ţi se poate întâmpla să alergi cu 180 km/h şi să primeşti flash-uri din spate. Când a trecut pe lângă mine, ce maşină era n-am apucat să văd, doar am vrut să mă dau jos de pe Argos, aveam impresia că stau pe loc.
    Autostrăzile în Germania sunt plictisitoare rău, nu făceam nimic decât să stau întins pe coama calului şi să ţin mâna în gaz. Unde mai pui că popasurile pe autobahn, sunt nişte parcări pustii, eventual au nişte bude ecologice. Pentru a alimenta trebuia să mă abat de la autostradă către o localitate, uneori chiar mai bine de 10 km de ieşire. Inutil să mai spun emoţiile legate de gaz, căluţul meu nu are indicator de nivel, şi pe autostradă, cam mănâncă jar. Mergeam până îmi tăia gazul, treceam pe rezervă şi la prima ieşire căutam peco în prima localitate.
    Ioana e de mult inutilă, aşa că a intrat în desagii lui Argos, şi toată Germania am străbătut-o după soare, mergeam spre Vest-Nord-Vest.
    Un ultim popas, pe lumină, soarele pierde tot mai mult din putere, iar faptul că mergem spre el nu ne ajută deloc, mai ales vederea.
    Nu se poate să nu savurez, în acest popas, ca de altfel în toate de până acum, "secretul libertăţii" - pateul românesc. Apa ne lipseşte cu desăvârşire, singurul lichid la îndemână fiind sticla de vin de la Neamţ, deloc indicat, dar nici dezhidratat.
    Simţeam în vreme şi citeam în nori că mă apropiam de Rostock, o ultimă alimentare pentru căluţ, îmi satisfac şi eu setea cu aproape toată sticla de apă şi continuăm spre cei sub 100 km rămaşi până la Rostock, dar de data aceasta decid să nu mai ies pe autostradă, aşă că folosesc un drum care pare naţional, dar are indicatoare către Rostock.
    Drumul naţional e mult mai plăcut decât autobahn-ul, şi chiar dacă trece prin fel şi fel de localităţi şi sătuce, e aproape pustiu. Nu cred să fi întâlnit mai mult de zece maşini până aproape de Rostock. Chiar înainte de Rostock, stau la semafor pentru a mă înscrie spre port, de unde urma să iau ferry-ul, sunt salutat prin semnale luminoase şi acustice de un tirist. Până nu observ că era de România, îmi făcusem zeci de gânduri, ce-o avea cu mine. Omul era bine intenţionat, doar saluta, poate cu prea mult zel, un conaţional.
    Ajung în port, la locul de unde pleacă ferry-urile către Gedser, localitatea daneză de transfer, şi privesc cum tocmai pleca bac-ul. E ora 9 seara şi următorul ferry pleacă la 23:30. Nu am altceva de făcut decât să aştept.
    Parchez lângă alţi doi căluţi care aşteaptă cuminţi şi mă aşez la o cafea lângă un călăreţ singuratic, ca şi mine, un suedez, care călăreşte fratele de mumă a lui Argos de la firma concurentă, un Bandit de toată frumuseţea. Intrăm în vorbă şi ne povestim reciproc peripeţiile şi plimbările, apoi îl descos puţin pe suedezul nostru, al cărui nume, să mă ierte, nu l-am reţinut, despre cultura moto suedeză, cât şi alte aspecte ale vieţii scandinave.
    Timpul petrecut în compania unui bun povestitor trece pe nesimţite şi se scurge plăcut savurând poveştile prietenului suedez. Vine vremea să ne despărţim, pentru că avem destinaţii diferite, aşa că ne urăm asflat uscat şi ne vedem de drum.
    Argos stă liniştit în burta peştelui metalic care s-a angajat să ne treacă pe malul celălalt al Balticii, iar eu savurez aerosolii maritimi de pe puntea cea mai înaltă, bucurându-mă de frumuseţea nopţii şi zâmbind lunii care învăluie totul cu o lumină misterioasă. Mă simt atât de bine încât adorm pe puntea vasului, pe o bancă, şi mă trezesc minute bune mai târziu, când stropii reci şi mărunţi de ploaie îmi bat pe faţă. Îmi dau seama că suntem aproape de Danemarca, ploaia măruntă şi liniştită e un fenomen familiar danez. Ceasul îmi confirmă teoria şi-mi dau seama că sunt tot mai aproape de destinaţia finală, Copenhaga. Gândul nu mă bucură extraordinar, ba chiar o mică melancolie îmi dă târcoale şi-mi şopteşte, pe un ton reproşabil: "călătorului îi şade bine cu drumul!"

    E două trecute noaptea, ieşim din burta peştelui, călcând pământ danez, pe o vreme sută la sută daneză, plouă mocăneşte. E întuneric beznă, e înnorat, şi unele maşini merg în faţă-mi, ridicând o perdea de apă deloc curată, care mi se lipeşte de vizieră. Opresc şi aştept să se îndepărteze convoiul, şi-mi trag şi combinezonul de ploaie, mai mult pentru a alunga frigul care începe să se strecoare uşor în oase.
    După aproximativ două ore sunt intrat în Copenhaga, alimentez pentru ulitma oară şi admir zorii, doar e ceva normal să fie lumină la ora 4 AM în Danemarca în această perioadă a anului; trag în parcare, priponesc căluţul, îl descarc de toate bagajele şi le car încet şi cu lene sus.
    Iată-mă ajuns "acasă", la Micuţul apartament care m-a adoptat pentru o perioadă de timp, nedeterminată încă.
    "Good to be home!" - doar o expresie, unde "acasă" e un loc în care te simţi în siguranţă, relaxat, şi cu cât mai puţine griji. Pentru mulţi dintre noi, acasă e locul unde ne-am născut, sau copilărit, apoi se mută acolo unde trăim, muncim, învăţăm. Până şi "acasă" a devenit relativ. Ceea ce până ieri numeam "acasă", nici măcar nu mai există, iar ce construisem să fie noul "acasă" e pierdut, acum "acasă" e relativ. Totuşi nu mă plâng, sunt multe locuri unde mă simt "acasă", iar "pe drumuri" e mai "acasă" decât oricând.
    Stau pe balcon, dezbrăcat şi cu berea în mână, o savurez încet şi-mi filtrez toate imaginile şi amintirile adunate în această mică aventură. Gândurile îmi zboară mereu spre noi orizonturi şi noi aventuri şi-mi dau seama, puţin speriat, că nici n-am ajuns bine şi deja mă bate dorul umblatului. Îmi termin berea şi mă retrag, să dorm în patul cu care m-am obişnuit, şi aştept să mă învăluie un somn adânc şi fără vise, odihnitor şi binemeritat.

Noapte bună Copenhagă,
capitală a poporului fericit!