Balchik - Ziua a-IV-a - "Yggdrasil fotomodel" - marţi 1 mai 20012

    Conform planului, reuşim să ne trezim dis-de-dimineaţă, împachetăm şi încărcăm căluţul, pregătiţi de drumul spre Bucureşti. Tot în hotel cu noi, fuseseră cazaţi o familie din Giurgiu, care şi ei se întorceau tot azi spre ţară. Îşi beau cafelele liniştiţi la terasă, nu aveau de legat bagaje pe mobră, ca mine, aşa că stăteau şi se tot minunau cum încarc căluţul.

    Când am pus şi ultima chingă pe bagaje şi am răsuflat uşurat, capul familiei mă întreabă, în glumă, râzând de multitudinea de bagaje: "Asta-i tot!?"

    Dacă nu i-aş fi văzut chipul, glumeţ şi binedispus, aş fi zis că mă ia la mişto. Omul totuşi zâmbea admirativ, apoi, adresându-se către soţie spune: "La noi în maşină nu încap atâtea bagaje".

    Ne bem cafeluţa şi ne mâncăm biscuitele, răsuflu şi eu, că deja m-am încins tot legând la bagaje. Parcă nu erau aşa multe când am plecat din Bucureşti, iar bagaj suplimentar nu am adunat, abia ce-am aruncat scoicile culese cu gând de suveniruri pentru prieteni. Nu de alta, dar începuseră să miroase a roze, şi nu voiam să stric mirosul de eşapament.

    În fine, ne punem căştile şi ne strecurăm şi noi, pe lângă bagaje, în şa, şi la drum. Ioana deschide gura şi începe dirijarea circulaţiei. De data aceasta, nu ne-a mai rătăcit chiar aşa de tare. Acum ne ghidează liniştită către Silistra. Totuşi ne-a scos din Balchik pe centură, observând târziu că eu ştiam un drum mai scurt spre ieşire, dar m-am încrezut, din nou, în talentele ascunse ale navigatoarei Ioana.

    E zi senină şi frumoasă, călărim liniştiţi pe drumul ce şerpuieşte prin câmpiile bulgare, alternând de la verdele crud, ce se regăseşte şi pe flamura bulgară, la galbenul aprins al câmpiilor de rapiţă. E încă dimineaţă şi drumul pare pustiu, foarte rar mai întâlnim câte un tractor pornit spre ale ogoarelor munci.

    Căluţul se descurcă minunat cu pasagerii şi bagajele. E primul drum pe care îl face încărcat cu saci de povară şi doi călăreţi în spate, dar se ţine mândru şi ne încântă la trapu-i frumos şi aşezat.

    Nu mult înainte de Dobrich, ajungem din urmă maşina de Giurgiu, care fusese cazată la acelaşi hotel cu noi, făcuseră o mică pană de şanţ, pentru că tocmai când îi depăşim observ cum iese satisfăcută din porumbi mezina familiei.

    O bună bucată de drum ne-am însoţit cu giurgiuvenii, care aveau aproximativ acelaşi stil de mers ca trapul nostru. Uneori, în afara localităţilor ne mai întrecea, pentru ca la prima localitate să trecem noi în frunte. Căluţul galopa constant, în timp ce maşina mergea mai cu frică în localităţi. Ce-i drept, la Silistra ne-am pierdut, căci noi am oprit să luăm micul dejun, chiar dacă mai târziu, în apropiere de amiezi.

    La intrarea în Silistra, Lina ochise o terasă mai arătoasă, şi am stabilit că dacă nu găsim ceva drăguţ în centru, avem unde ne retrage. Aşa s-a şi întâmplat, după două ture de centru, trecut prin piaţă şi pe bulevardul de promenadă al oraşului, ne-am îndreptat, cu burţile făcând deja scandal, către terasa ochită de Lina.

    Terasa era elegantă, iar mâncarea a fost delicioasă, ambii servind câte o omletă cu diverse legume bulgăreşti. Trebuie menţionat că la bulgari, pâinea se cere separat, şi se serveşte la felie. Chelneriţa, deşi foarte amabilă, nu ştie boabă de engleză, română, sau orice altă limbă în afară de bulgară. Reuşim să ne facem înţeleşi deoarece prietenii noştri de peste Dunăre au meniuri şi în limba română, ceea ce e de admirat.

    Cu burţile pline, ne facem siesta, Lina delectându-se cu o cafea, iar eu cu apă minerală. Soarele se înalţă to mai sus pe cer, iar atmosfera începe uşor-uşor să se încingă. Se presimt zilele caniculare specifice zonei danubiano-pontice, deşi e doar 1 mai.

    Ne facem curaj să ne avântăm în soarele tot mai dogoritor şi ne îndreptăm spre vama românească. Ajungem la bac cât să constat că se desprinde de mal în momentul când eram la 2 m de el. Dacă eram mai adormit, sau mai topit de soare, ajungeam să mă scald în Dunăre, cu cal cu tot, noroc că Lina venea în urma noastră pe jos. Am rămas pe barja din chei unde ancorau bac-urile, aşteptând următorul transport, în soarele care încingea absolut tot ce-i stătea în cale. Aproape nu mai conta faptul că echipamentele noastre erau negre, oricum nu aveam curaj să ating nimic cu mâna.

    Într-un târziu, când limbile ajungeau până la cot, apare barja care ne va trece pe malul stâng, căci e o barjă, impinsă cu străşnicie şi voinicie de vasul Perla.

    Am urcat primii, căci eram deja pe chei, apoi barja s-a umplut de maşini pline de conaţionali care se întorceau, ca şi noi, din week-endul prelungit.

    Trecerea a durat, nu mult peste un sfert de ceas, un "pătrar de vreme" cum ar fi spus Creangă în operele sale. Suntem pe malul stâng, debarcaţi, traşi la umbră unde ne răcorim cu câte un suc rece, unii dintre noi ajutând cu un fum de ţigară.

    Cum stătea Yggdrasil, obosit şi transpirat, în arşiţa zilei, iată că se apropie timid, şi puţin încurcat, un om cu suflet şi ochi de visător, care cere, la fel de timid, permisiunea de a fotografia căluţul. Voie de la noi, ca de la Banu Ghica!

    Şi se pune Cristian, un pictor de interioare de biserici, un adevărat maestru, dacă e voie să-mi explirm eu părerea, la pozat căluţul din diverse unghiuri şi poziţii. Interesul pentru motociclism se citeşte vădit în ochii săi, în care se citeşte mult mai mult decât poate îşi închipuie el.

    În scurt timp devenim prieteni, şi pe bună dreptate poţi numi prieten un artist cu poate prea mult bun simţ. O calitate pe care am remarcat-o la Cristian, cu care Lina a fost foarte de acord, e că acest nou prieten avea un iz rar întâlnit, anume mirosea a om.

    Am depănat povestiri şi am făcut schimb de date de contact, ar fi păcat să nu ţii legătura cu cineva care 'miroase a om'. Ne-am luat la revedere, de la artistul visător cu promisiunea să păstrăm legătura, şi ne-am îndreptat către Călăraşi, continuându-ne drumul spre aglomeratul şi încinsul Bucureşti. Am hotărât să evităm autostrada, şi bine am făcut, căci drumul vechi a fost plăcut şi mai răcoros probabil.

    După un ultim popas la Lehliu-Gară, la o bodegă specifică zonei, posibil cea în care s-au cunoscut Tanţa şi Costel, ne stabilim cu prietenii care rămăseseră în Bucureşti, să ne vedem pe seară la o bere în răcoarea unei terase, ajunsă deja 'acasă' pentru unii.

    Aşadar, iată-ne ajunşi în încinsul şi aglomeratul Bucureşti, încheind o nouă filă în existenţa călătorului deprins cu drumul. Sper ca pasagerul, îndurătoarea Lina, să ne fi suportat apucăturile de bătători de cărări şi să se fi simţit bine în compania noastră.

Întru tot mai multe cărări 

bătute în drumul vieţii!

Balchik - Ziua a-III-a "Legume bulgăreşti" - luni 30 april 2012

    Ne trezim ceva mai relaxaţi, azi nu avem griji, o vizită la Capul Kaliakra, apoi plajă şi relaxare.

    De data aceasta ne luăm gecile pe noi, nu am uitat încă frigul îndurat ieri la întoarcerea de la Dalboka. Ne urcăm pe căluţ şi pornim spre Kaliakra. Ştim unde e, doar am văzut ieri că e la 'doar 3 km' de Dalboka.

    Capul Kaliakra e mai plin de lume decât Balchik-ul însăşi. Ne amestecăm şi noi printre zecile de turişti, ne salutăm respectuos şi cu o multitudine de alţi mobrişti, şi ne punem pe făcut poze.

    Cetatea a cunoscut mai multe stadii de dezvoltare, s-a extins şi s-a retras, după vremuri. Chiar şi astăzi există o bază militară activă, totuşi nu se îngrădeşte accesul turiştilor. Ne învârtim, ne minunăm, mai pozăm pietre, apoi ne decidem să dăm ascultare şoriceilor din burtă, şi ne aşezăm la singura terasă de pe peninsulă şi comandăm specific maritim, cum deja ne-am obişnuit, eu aleg peşte prăjit, iar Lina, după multe răsfoiri şi indecizii, se riscă la o salată de midii. După experienţa de la Dalboka era puţin cam sceptică cu privire la scoici, dar cum ea avusese noroc, a riscat şi pare-se că a avut baftă şi de această dată. Midiile din salată erau decorticate şi salata s-a dovedit a fi gustoasă.

    Soarele ardea ca-n luna lui cuptor, deşi e sfârşit de aprilie, aşa că ne-a copt puţin. Ca să ne răcorim, am comandat câte două beri, mari şi reci; da, a mea era fără alcool.

    Cu burţile aranjate, ne-am mai învârtit pe peninsulă, am făcut poze la diverse păsări şi chiar la delfini. Mă rog, pozele nu prea au ieşit, pare-se delfinii nu au bunul simţ de a sta frumos la poză. Măcar ne-am delectat privirile cu jocul lor copilăresc, arcuindu-şi spinările peste valuri în razele soarelui.

    Hotărâm că ne-a bătut suficient soarele în cap încât să ne punem căştile şi să pornim din nou spre Albena să ne bucurăm de vreme, lăsând soarele să ardă şi alte părţi ale corpului.

    Ajunşi pe plaja de la Albena, ne punem la plajă, după ce ne mai răcorim cu două beri. Berea bulgărească e chiar bună, spune Lina, căci eu nu aş putea confirma, berea fără alcool are acelaşi gust peste tot, pipi de cal.

    E cald şi frumos, şi îmbie la lene, aşa că stăm tolăniţi la soare, pălăvrăgim, dezbatem unele aspecte ale vieţii, ne băgăm picioarele în apă, doar picioarele căci apa numai nu face gheaţă la mal. Îmi fac curaj, şi hotărăsc că nu se poate să ajung la mare fără să fac o baie. Îmi iau inima-n dinţi şi mă avânt în mare. Nu pot spune dacă am stat un minut, sau trei, cert e că am înnotat puţin, apoi am descoperit că e mult mai bine în afara apei, aşa că am ieşit să mă încălzesc la soarele care bate în retragere.

    Chiar spre vest sunt munţii, şi soarele apune repede aici, ori dacă nu apune, ştiu că se ascunde foarte bine după creste. E totuşi aprilie, la umbră e o idee răcoare, aşa că ne îmbrăcăm şi ne întoarcem spre Balchik.

    Toate zilele cât am stat aici, am mâncat specific marinăresc, peşte, scoici, iar peşte, aşa că în seara aceasta, hotărâm că vrem să mâncăm şi altcevea, o legumă, o trufanda. După ce am legat căluţul şi am lăsat lucrurile în cameră, o luăm la pas să căutăm o terasă unde se mănâncă bine. Sunt pieton şi vreau să mă desfăt şi eu cu o bere adevărată.

    Alegem terasa după felul frumos în care era decorată, şi după faptul că era populată, semn că mâncarea e bună. Chelnerul ne întâmpină binevoitor şi ne vorbeşte în română chiar. Cum eram sătui de peşte, scoici, midii şi alte fructe de mare, hotărâm să ne 'porcim', aşa că servim cea mai bună legumă bulgărească, porcul. Eu costiţe, iar Lina o tigaie picantă, care s-a dovedit delicioasă şi imensă. La aşa trufandale, nu ne putem încurca cu bere, aşa că luăm un Muscat din partea locului. Alegere mai bună nu cred că se putea, vinul s-a dovedit extraordinar de bun, atât de bun, că în scurt timp chelnerul desfăcea cea de-a doua sticlă.

    Am mâncat bine, am băut bine, am pălăvrăgit vrute şi nevrute, şi în cele din urmă ne-am retras, cu burţile pline, la somn. Mâine urmează întoarcerea spre casă, şi ne hotărâm s-o luăm mai de dimineaţă din loc, sperând să evităm aglomeraţia.

Adormim obosiţi în ultima noapte
la poalele oraşului lui Dionisos.

Balchik - Ziua a-II-a - "Numai 3 kilometri" - duminică 29 april 2012

  
    Cu toate că ne-am pus la somn târziu, după o zi întreagă de călărit, obosiți nevoie mare, am reușit să ne trezim până în 11. Știu că nu mai e dimineață, dar uneori e devreme pentru un week-end.

    Duşaţi, spălaţi, echipaţi, ieşim în oraş, mânaţi de la spate de foame, să căutăm un loc drăguţ unde să dejunăm, de prânz.

    Căluţul e şi el somnoros, dar se trezeşte la apropierea noastră. Il mângâi uşor pe coamă şi-l linştesc, deocamdată nu călărim, mai poate dormi în voia cea bună.

    Coborâm pantele abrupte ale Balchik-ului îndreptându-ne către apă, căutăm să mâncăm la o terasă pe faleză, unde ne poate atinge briza mării.

  
După puţin învârtit în sus şi-n jos pe faleza unică a Balchik-ului, cedăm nevoii imperioase de a mânca, şi alegem o terasă unde observăm că lumea se cam înghesuie, şi se vorbeşte română. Nu că nu s-ar vorbi şi la alte terase, căci toate au un mesaj clar: "Bine aţi venit dragi prieteni români". Nemaivorbind că toate meniurile conţin şi limba română, şi bineînţeles, se acceptă şi lei.

  

Aşa cum am mai spus, alegem "Old boat", pentru că e plină, semn că mâncarea e bună, şi patroana reuşeşte să ne convingă să alegem "Barca Veche", doar vrem să mâncăm, nu să navigăm pe mare.

    Dacă tot am venit la mare, chipurile de 1 Mai, să ne încadrăm în peisaj şi să mâncăm specific pescăresc. Răsfoind meniul foarte bogat şi plin de diverse feluri de mâncare, ochii mi se opresc asupra unui lavrachi, şi-mi aduc aminte cu câtă ardoare şi poftă, pronunţa 'Luna' cuvântul 'lavrachi', peştele ei favorit. Retrăiesc cu plăcere clipele din 'Geamandura' şi mă hotărăsc asupra lavrachi-ului. Lina păstrează specificul, dar ca să nu comandăm la fel, hotărăşte să savureze un somon la gratar.

    Trebuie să mulţumim respectuos bucătarului de la "Barca Veche", peştii au fost excelenţi, şi gătiţi atât de gustos, încât aproape nici oasele nu le-am mai lăsat în farfurie.

    Cu burţile pline, încântaţi de calitatea serviciilor de la "Old Boat", ne continuăm plimbarea, agale, pe faleza Balchik-ului, pe sub pomii fără soţ, îndreptându-ne spre ceea ce părea a fi "Cuibul liniştit", vila de vară a Reginei Maria, propunându-ne pentru astăzi să vizităm domeniile Regniei Mamă a României.
    Pentru cine nu ştie, Balchik-ul, împreună cu restul Cadrilaterului, intra în componenţa Regatului României, din 1913, după al doilea război balcanic. Cadrilaterul a fost redobândit de Bulgaria în 1940 odată cu cel de-al doilea răboi mondial.

    Grădinile Reginei Maria sunt unice în Europa, şi sunt opera Reginei însăşi, o mare iubitoare de flori şi plante exotice. Locul în sine, grădinile pline de verdeaţă şi flori, cu alei labirintice, liniştea şi umbra oferită de vile şi curţile alăturate, toate duc către o stare de relaxare şi împăcare. Nici nu e de mirare, că marii artişti plastici ai vremii, erau mereu prezenţi printre invitaţii Reginei. Balchik-ul, cu domeniile regale, devenise un Mecca a artiştilor, care îşi găseau deseori inspiraţia pe aleile domeniului de la Balchik.

    Ne pierdem şi noi în visare, plimbându-ne şi admirând splendoarea locului. Păşim agale pe aleile umbrite şi răcorite cu fântâni şi izvoare, unde soarele şi umbra duc o luptă continuă pentru fiecare bucăţică de sol.

    Ne trezim în apropiere de vila Rândunica, unde observăm oarece aglomeraţie. Degustare gratuită de vinuri. Aici poposim şi noi, şi după ce degustăm două soiuri, alegem să luăm o sticlă, pentru mai târziu, care chipurile ar avea 60 de ani vechime. Praful şi ceara de pe sticlă ar putea convinge, însă preţul, 10 leva, cam spune altceva. Totuşi vinul e bun, l-am degustat, aşa că punem sticla la rucsac pentru diseară la cină.

    Ne mai învârtim pe lângă cactuşi, plante exotice, havuzuri răcoritoare, în cele din urmă părăsim grădinile, plăcuţi impresionaţi, şi plecăm spre hotel, să luăm căluţul şi să prindem ceva plajă, nu înainte de a ne răcori cu câte o îngheţată mare şi delicioasă.

    Aşadar, ne punem costumele de baie, luăm câte un prosop, izoprene, cască şi mănuşi şi pornim, călare, spre Albena, staţiunea din apropiere, recunoscută pentru plaja cu nisip fin.

    Ne bucurăm de soare, însă nu şi de apă. Dacă aş spune că era rece aş jicni orice frigider care se respectă, era insuportabil de rece, mă mir că nu se vedeau cuburile de gheaţă. Aşadar ne relaxăm citind şi stând la soare.

    Aproape de şapte, umbrele se lungesc şi încet încet cuceresc plaja. Când soarele nu te bate direct să te încălzească, ne dăm seama că încă e aprilie, şi statul în chiloţi la umbră nu are nimic interesant. Aşadar, pe căluţ, înapoi la hotel. Pe drum, doar 5 km, ne dăm seama că e o ţâră friguţ, aşa că la hotel punem gecile pe noi şi hotărâm să mergem la Dalboka, o crescătorie de midii, ni s-a recomandat să nu o ratăm.

    Căştile pe cap, o întrebare scurtă la recepţie despre direcţie. "La 3 km de Kavarna, care-i după Balchik, drumul spre România". Bun, deci aproape, haidem la drum.

    După 17 km încep să-mi pun întrebări, aşa departe o fi!? Vedem un indicator cu Kavarna, dar tot departe pare. Burta cere umplută, deja am mers cam multişor, îi dăm înainte. Noaptea s-a lăsat, frigul începe să se instaleze, dăm de Kavarna, da în ce direcţie-i Dalboka? Ioana doarme bine mersi în camera de hotel. Ce rost avea s-o trezesc pentru 3 km??? Întrebăm nişte puştoaice care par a rupe ceva engleză, dar nu ştiu să ne spună direcţia. Singura care vorbea engleză ne trimite înainte, apoi dreapta, cam la 3 km. Iar 3 km??? O fi însemnând ceva expresia "3 km". După ce vorbitoarea de engleză schimbă câteva cuvinte cu celelalte două puştoaice, şi află de intenţiile noastre, auzim, la unison un "aaaa" convins din 3 piepturi tinere, şi vedem pe faţa lor cum se luminează.

    Mă bucur nespus că au înţeles ce vrem, şi deja zâmbesc; puţin cam pripit, căci faţa imi pica, cu un zgomot mai mare decât viziera închisă cu viteză, când văd trei braţe in direcţii total opuse. Una zice înainte, una să întoarcem, una ne trimitea în parc. Lina începe să râdă în spate, eu le trimit pe coclauri pe fetele cu bune intenţii şi-i dau înainte.

    Văd un peco, opresc, întrebăm direcţii. "Out of town, turn right, 3 km". Bă să-i bag, am făcut deja 30 km, tot 3 mai am? Omul părea serios, aşa că ieşim din oraş şi vedem semn cu Dalboka 7 km. Eeeeexact 3 km.

    Ajungem, destul de târziu, la ferma de midii, pe drumuri bulgăreşti, iar ferma e lângă apă, doar deh, creşte midii Motanyce, nu oi; se coboară pe un drum cu o singură bandă şi atât de abrupt că deja îmi făceam probleme pentru drumul de întors. Nu-i nimic, îmi zic, acu să-l vedem pe Yggdrasil, doar e un armăsar în toată regula, făcut pentru astfel de drumuri.

    Avem noroc şi restaurantul terasă a fermei e încă deschis şi se mai serveşte, aşa că ne aşezăm la o masă şi ne uităm pe meniul cu diverse feluri de mâncare, toate făcute din midii. Aplicăm aceeaşi regulă, comandăm două feluri principale: 'Midii a la Burgas' - midii cu orez şi eu aleg 'Midii în sos picant la tigaie'. Primesc o oală mare şi plină cu midii întregi, adică cu scoică cu tot. La ce foame am avut, am suferit rău pigulind la cele scoici, şi uitându-mă cu ce poftă se înfrupta Lina din porţia ei. Noroc că mi-a trecut prin cap să comand şi nişte aperitive: midii la grătar, midiii afumate şi midii pane. Aş fi vrut eu şi un melc de mare, dar se terminaseră, aşa că m-am mulţumit cu midii garnisate cu midii, la felul principal midii. Mâncărurile foarte gustoase, nimic de zis, doar că foamea mă zorea, iar scoicile mă păcăleau, multe fiind goale, rămânându-mi doar să ling sosul de pe ele.

    E noapte, spre 11, s-a lăsat frigul şi ne aşteaptă un drum de 40, 40+ km,aaaa, pardon, doar 3 km. Plecăm încet, odată cu ultimii oameni de la terasă, şi luăm în piept, cu avânt, urcuşul abrupt care ne scoate de la fermă. Yggdrasil, armăsarul, trage liniştit şi nu-şi face griji, deşi farul bate undeva spre lună, iar drumul e foarte prost, rinichii noştri o pot confirma. Acum înţeleg de ce alţi turişti lăsau maşinile sus, şi coborau la pas. Totuşi căluţul şi-a făcut cu prisosinţă datoria şi m-a făcut mândru de el.

    Ne întoarcem spre Balchik, puţin îngheţaţi, avem noi gecile, dar prin blugi cam bate vântul, şi genunchii se revoltă, aşa că mergem uşor la trap, să ne mai mângâie din aburul revărsat de respiraţia caldă a murgului.

    Leg căluţul în acelaşi loc, sub balconul nostru şi la lumină, aşa cum ne-au indicat gazdele, şi ne încălzim cu vinul roşu luat de la "Rândunica", chipurile de 60 de ani. Somnul ne îmbie, odată cu căldura ce ne-o pompează vinul în vene, şi ne târâm spre paturi, în noaptea tăcută, într-un oraş deja adormit.

Noapte bună îţi urăm,
oraş adormit.

Balchik - Ziua I - "N-ai un şerveţel?" - sâmbătă 28 april 2012

    Dimineaţa începe cu împachetat şi făcut bagaje. Pregătesc echipamentul, hotărâm ce să purtăm căci se anunţă o vreme caniculară de 30 de grade Celsius, cu toate că suntem încă în aprilie.
    Genţile sunt făcute, umplute cu un rând de haine pe care să-l purtăm în Balchik, doar n-om umbla cu echipamentul moto. Din păcate, sunt nevoit să încarc căluţul cu genţile textile şi să leg echipamentul de camping pe coadă, întrucât nici genţile laterale, nici topcase-ul nu sunt pregătite încă; am fost prins cu garda jos.
    Dar cum călătorului îi şade bine la drum, şi după cum şi Dana spunea: "tu ai fi în stare să pleci şi-n chiloţi". Probabil are dreptate, totuşi iau echipamentul şi când ajung la cască, observ că viziera devenise mată. Motivul!? Casca era plină cu şerveţele. O glumă de-a lui Melciu, de la ieşirea pe Ceahlău de Paşte, când s-a decretat de către grup că am o problemă cu şerveţelele.
    Golesc casca de şerveţele peste Dana, care se preface a nu înţelege, şi râde ştrengăreşte în colţul gurii. Probabil pentru că farsa încă nu se încheiase. Aşa că iau la verificat fiecare bucăţică de echipament. Totul în regulă, doar cheia mobrei avea şi ea legat un şerveţel. Ieftin, zic, şi pornesc spre garaj să scoatem căluţul la lumină spre a-l încărca cu bagaje.
    Pentru că sunt în ţară, şi urmează să motociclesc spre Bulgaria, profit de drumul spre garaj spre a vorbi la telefon cu parte din prieteni. Ajung la garaj, cobor la căluţ şi rămân crăcănat şi cu gura deschisă, telefonul îmi scapă din mână şi aud vocea de la capat: "Alo, alo, mai eşti acolo?"

    Căluţul meu, mândrul meu armăsar, dreptul şi bunul Yggdrasil zăcea împachetat complet în hârtie igienică. L-am recunoscut doar după formă, căci nu există nici o bucăţică neînvelită în hârtie igienică. Ba mai avea şi o fondă roz care trona cu nesimţire în capul căluţului.

    Mi-au trebuit câteva minute să-mi revin din şoc şi să încep să raţionez. Pun mâna pe telefon şi sun la Dana. Ghiduşii erau adunaţi şi aşteptau reacţia mea. Şi acum îmi sună în urechi vocea Danei: "stai să te pun pe speaker".

    Reuşită gluma, trebuie să recunosc, am gustat-o şi eu, chiar dacă m-a întârziat cu jumătate de oră, căci am avut ceva de despachetat la cel frumos cadou.

    Termin într-un final de despachetat căluţul şi plecăm spre casă, cu un zâmbet cât casca. Bineînţeles că Dana şi Melciu dispăruseră, de frica represaliilor. Cu Lina nu mă pot război căci mi-e pasager pe toată durata excursiei şi nu mă încumet să-mi ţin "duşmanul" la spate.

    Ne echipăm, coborâm la căluţ, îl încarc bine cu toate bagajele, ungem lanţul, mai bem o gură de apă şi suntem gata de drum.

    E prima dată când pornesc la drum, călare, aşa de târziu, orologiul bate ora două, no binie, binie, ora doi. Soarele arde nespecific de puternic pentru aprilie. Iată-ne porniţi la drum. După aproximativ o oră, suntem pe Podul Prieteniei, care e blocat de o coloană de tiruri care nu înaintează deloc. Noi ne topim, uşor dar sigur, în soarele care arde ca un cuptor.

    Stau bine cu răbdarea, nu însă şi Lina, iar Yggdrasil nechează nervos, vrea la drum nu la păscut, aşa că ne avântăm cu tupeu pe contrasens şi reuşim să ajungem la vamă, prezentăm "bolentinele" şi ne vedem de drum. Oprim puţin în Ruse, pentru hidratare, fie ea şi afumată.

    Cu ocazia popasului, o scot de la naftalină pe Ioana, mândra GPSă al cărui proprietar şi mai mândru sunt. Are Ioana nişte drumuri in ea, de l-ar face gelos chiar şi pe Melciu. Verific că are loc şi că îi place pe crupa lui Yggdrasil, ea fiind învăţată doar cu Argos. Observ că-i place de minune şi cei doi se înţeleg bistoş, e dragoste la prima vedere.

    Ţigara-i gata, apa s-a încălzit, încălecăm şi pornim la trap spre Veliko Târnovo, prima oprire în traseul nostru.

    Soarele bate spre după-amiezi, drumul se întinde frumos în faţa noastră, când unele zgomote de la rezervorul propriu se aud distante, dar se înteţesc cu fiecare kilometru. Bag seama că nu doar rezervorul meu sună a gol, dar şi Lina are aceeaşi problemă. Căluţul spune că mai poate face 180 km, insă nu şi noi. Tot trecem prin peisaje montane superbe, dar ratăm fiecare popas sau loc de oprit. Reuşim într-un târziu, tocmai când s-a terminat cu peisajul montan şi când s-au terminat şi pădurile, şi oprim pe un drum lateral, unde am găsit puţin loc să parcăm. Am păţit ca în povestea însetatului nehotărât, care neştiind din care fântână să bea, a sorbit apă dintr-o băltoacă cu apă stătută dintre cele două fântâni cu apă limpede.

    Totuşi ne mulţumim cu faptul că am oprit şi putem umple canistrele pline de broaşte orăcăitoare ce le avem sub căşti. Băgăm la ghiozdan din mâncarea pregătită de Lina, neuitând însă de fantasticul gust al libertăţii la cutie de conservă.

    Cu şoriceii hrăniţi şi cu sufletul tras, o pornim mai departe spre Veliko, care se lasă descoperit după nici 50 de kilometri. Parcurgem de câteva ori oraşul călare, încercând să descoperim cum putem ajunge cel mai aproape de cetate. Ioana nu înţelege nimic şi ţipă haotic când stânga, când dreapta. Bag seama, era plictisită si vroia popas. O reduc la tăcere şi mergem după instinct.

    Veliko e un oraş frumos, semi-medieval, de munte, populat şi frumos aranjat, cocoţat pe dealuri şi versanţi, cu o privelişte superbă. Parcăm şi o luăm la pas să ne desfătăm ochii cu frumuseţea oraşului, şi vederea largă asupra cetăţii, pe care ne mulţumim s-o privim din afară, căci e trecut de şase şi nu mai putem pătrunde între zidurile ei.

    Mai privim, mai povestim, mai chicotim, mai facem o poză, apoi hotărâm că mai avem drum lung până la Balchik, aşa că încălecăm, şi duă încă o tură prin oraş şi un popas pentru furaj la căluţ, ieşim din vechea capitală a Bulgariei şi galopăm spre est, către mare.

    Drumul este ... bulgăresc, cu porţiuni bune, porţiuni frumoase, oarecum mai mult frumoase. Înserarea se apropie şi nou suntem încă departe de destinaţie. Un apus superb, de-ţi taie respiraţia, ne însoţeşte bună bucată de drum, şi atât cât soarele încă ne călăuzeşte, nu ştim de frig. Situaţia se schimbă repede, căci intrăm în munţi, şi Soarele ne părăseşte pentru totdeauna pentru această zi.

    Cam începem să simţim că e încă aprilie, şi simţim bine. Căluţul e fierbinte şi galopează liniţtit, dar trebuie să reducem la trap, căci frigul se simte tot mai tare, chiar dacă Lina suportă cu stoicism.
    Nou popas, de noapte, pentru adăparea călăreţilor şi o supraechipare corespunzătoare, cu care încercăm să facem faţă nopţii tot mai reci.

    Ne apropiem de Varna, şi se simte o uşoară încălzire a atmosferei. Am zis uşoară, cu toate că era să mă ia cu transpiraţii, căci în nişte viraje superbe, unde căluţul tropăia bucuros, un baston luceşte-n noapte şi ne forţează să oprim. Domnul cască lată nu ştie vorbi engleză, eu nu ştiu bulgăreşte. Ce-i de făcut!? După ce se asigură că nu fac mişto de el că nu vorbesc bulgara, vede număr de 'românski' şi-mi desenează cu degetul limita de viteză: 60, siiixty, încearcă domnul uniformă. Eu i-o prezint pe Ioana, care flutura nevinovată o limită de viteză de 90. Nici localitate nu era, nici semn nu văzusem. După ce îmi explică că circulam cu 80, limita e de 60, întreabă destinaţia; află că vrem la Varna, ne arată direcţia dorită şi ne face semn de drum bun, dojenind puţin cu degetul şi repetând convulsiv: "siiixtii".
    Mulţumim, asemenea vă dorim şi noi, să prindeţi "sixty" sănătos şi vonic. Continui spre Varna şi bag seama că intru pe autostradă. Aparent, ba chiar şi testat, între Shumen şi Varna este autostradă. E drept că nu e cea mai excelentă autostradă, dar măcar e lată. Noaptea e tot mai adâncă, peisajele inexistente sau ascunse, drumul pe autostradă tot mai plictisitor. Observ că Lina se plictiseşte de moarte căci îmi iau tot mai des căşti peste ceafă, şi nu frânez deloc. Încerc să merg în valuri, cu frânări, accelerări şi decelerări, cu viraje în curbe imaginare, ocolind jaloane virtuale, doar-doar nu o adormi complet pasagerul.
    Când căştile în ceafă se înteţesc, trag pe dreapta, e momentul pentru un refresh. Un popas de ţigară, mai o gură de suc, mai o poveste, până departe mult nu este. Stăm zece minute întinşi pe o iarbă moale şi primitoare, excelent răgaz pentru spate, care începe să dea semne de tensiune.
    Suntem aproape de Varna, unde intrăm după câteva minute şi facem un popas de cafea, jar pentru căluţ, şi golirea rezervoarelor la călăreţi.

    Noaptea e frumoasă şi plăcută, frigul nu ne mai chinuie, după cafea suntem fresh din nou, aşa că o pornim pe ultima bucăţică până la Balchik. Ne dăm seama că ajungem după 12, şi propunem să tragem la malul mării, să campăm unde apucăm şi om vedea dimineaţă ce e de făcut.
    Iată-ne ajunşi în Balchik, e trecut de ora 12 şi oraşul staţiune e pustiu, nici ţipenie de om. Ne-am învârtit de câteva ori şi nu am dat peste nimic viu, părea un sat fără câini. Oprim, o pun pe Ioana să caute camping-uri în zonă, găseşte ceva şi o pun să ne ducă înspre acolo, doar că în oraş pierde străzile şi ne vede călărind stânci sau înotând în valurile mării. Încercând să ies la drumul principal, pe care bănuiam că Ioana îl cunoaşte, ajungem pe o stradă care se închide într-un hotel, Hotel Balchik. Trebuie să întoarcem, calul e greu şi îl uşurez coborând pasagerul. Dacă tot s-a dat jos Lina, ce-ar fi să intri în hotel să vezi de preţuri şi camere libere.
    După ce aflăm că există camere şi preţul e 30 leva pentru o cameră dublă, hotărâm rapid că ne ajunge cu hoinăritul pe azi şi tragem la Hotel Balchik.
    E aproape 2 noaptea, bagjele desfăcute, căluţul doarme liniştit sub copac în faţa hotelului, iar noi ne băgăm istoviţi în pat, după ce ne răcorim cu o bere locală, al cărui nume nu pot să-l pronunţ, darămite să-l mai scriu.

    Un somn binemeritat, într-un pat moale în care ne putem întinde "şalele", după un durm de 12 ore.

Bine te-am găsit,
Oraş Alb, Dionysopolis!

Aventura Balchik - april 2011

28 april - 1 mai 2012, 850 km

    Traseu: Bucureşti - Veliko Târnovo - Varna - Balchik - Călăraşi - Bucureşti.
    Protagonişti:
- Lina - domniţa
- Yggdrasil, noul căluţ metalic, un Transalp XL 700 V
- Ioana - nelipsita Ioana, cea mai guraliva GiiPieSă din lume
- Motanyc, subsemnatul, călăreţul cu ochii la stele.

Ziua a -X- a " " luni 15 august

< In progress >

Ziua a -IX- a " " - duminica, 14 august

< In progress ... >

Ziua a -VIII- a - " " - sambata 13 august

< In progress... >

Ziua a -VII- a - "" - vineri 12 august

< In progres... >

Ziua a -VI- a - "Fasole cu ciolan, in pita" - joi 11 august

    E dimineaţă, ce-i drept nu chiar zori de zi, dar totuşi dimineaţă. Începem să ne adunăm uşor în faţa căbănuţei care ne-a găzduit două nopţi la rând, şi era cât pe ce să ne mai smulgă una, dacă nu ne-am fi îmbărbătat cu pornitul la drum, suntem în vânătoare de grote până la urmă.

    Lumea încă leneveşte în bătaia soarelui, încercând parcă să mai lungească şederea, să uite de gândul că azi pronim din nou la drum. Astăzi urmează să pornim spre Şuncuiuş, cu oprire şi vizită la Peştera Meziad, care e in drum. Ce-i drept, drumurile ce urmează a fi bătute nu sunt chiar bine definite pe hartă, deşi Ioana le recunoaşte, tot mă străbate un fior la gândul că Melciu deţine harta, poate o mai descoperi o scurtătură. Parcă-l şi aud: "Am găsit un drum!"

    Împachetăm totul, ne luăm rămas bun de la gazdele noastre şi pornim spre Meziad. Acum că avem asfalt sub roţi, ni se face onoarea de a conduce caravana, având-o pe Ioana drept sfătuitor şi pe Madona ( aka Matilda, aka Lenuţa, aka Ileana ) drept invitat şi pasager pe spinarea mândrului armăsar. Aşa că Argos deschide calea, urmat de Târfuliţa lui Alecu, Tigaia Danei, apoi maşinile in ordinea crescătoare a mărimilor, bravul Matiz şi puternicul Renault.

    Sunt mult prea atent s-o urmăresc pe Ioana, care ne îndeamnă spre Meziad, şi fie din neglijenţă, sau din cauza emoţiilor provocate de pasager, ratez semnul indicator către Peştera Meziad şi mă avânt către kilometrul zero al Meziadului, acolo unde mă poartă Ioana. Observ rapid că maşinile nu se iau după mine şi Ioana tace brusc, ajunsă fiind la destinaţia programată.

    Îmi dau seama că trebuie să întreb de drumul spre peşteră, dar văd maşinile virând dreapta şi făcându-ne semn să le urmăm.

    Bineînţeles că nu am scăpat de de ironia surdă a lui Melciu, care abia aşteaptă o astfel de ocazie, să exagereze cât încape în cochilia lui, doar-doar o mai scădea din prestigiul lui de "căutător de scurtături".

    La peştera Meziad avem noroc şi prindem ghid, care ne explică, foarte detaliat, toate informaţiile posibile despre peşteră. Foarte bine intenţionat ghidul în a da explicaţii, nu însă la fel de intenţionaţi noi în a-l asculta şi reţine. Doar Chiller e atent şi parcă notează în minte detalii, studiază şi cel mai mic gândac şi scormoneşte după toate vietăţile din peşteră. Deh, nu degeaba e el biologul grupului.

    Un mic sentiment de "Cireşarii" mă încearcă, la gândul că umblăm prin măruntaiele pământului şi presupun că nu sunt singurul măcinat de astfel de sentimente.

    La ieşire, mulţumim frumos ghidului, şi după poza de grup pornim agale spre cele vehicole lăsate la poalele intrării.

    Următorul popas ar fi Şuncuiuş, unde ar trebui să vizităm peştera "Ungurul Mare". Ne îmbarcăm în aceeaşi formaţie şi pornim la drum, după indicaţiile unui localnic care ne asigură că drumul prin Remetea e excelent, chiar de e doar drum judeţean. Asta îmi aduce aminte de un alt localnic care ne-a asigurat că drumul e bun şi ne-am învârtit o zi întreagă până să ieşim la Padiş. Nici nu mă chinui să obiectez împotriva lui Melciu care e convins că localnicul are dreptate.

    Şi totuşi, minuni se întâmplă, şi nu doar de Crăciun. Drumul a fost într-adevăr excelent, proaspăt turnat, deloc aglomerat, pustiu mai exact, plin de viraje şi peisaje superbe. Aşadar am lăsat căluţul să galopeze în voie şi am incercat să dau emoţii pasagerului cu înclinaţii în viraje. Inutil, Madona ţipă din spate că vrea mai repede, mai tare, mai înclinat. Mda, îmi pare rău, atâta tehnică am în mine, mai înclinat nu pot.

Facem un popas, într-un luminiş, o poiană cu apă la izvor, să răcorim căluţii şi să le curăţăm potcoavele. Unii muncesc, unii se amuză, unii fac poze. Curăţăm discurile şi lanţurile, căci suficient au galopat prin praf, iar acum la asfalt, se cade să fie primeniţi şi ţesălaţi.

    Încălecăm şi-i dăm bice, oprind doar în apropiere de Şuncuiuş, la hanul "Popasul Bucătarului".

    După o rapidă vizionare a camerelor şi a condiţiilor oferite, se votează în unanimitate să înnoptăm aci, mare parte tentaţi fiind de piscina cu jacuzzi cu care ne-au îmbiat gazdele.

    Parcăm şi ocupăm trei camere şi o bucată de gazon, Lore, Gaby şi Chiller vor să doarmă la cort. Dorinţa le trebuie îndeplinită şi iată-ne instalaţi şi acomodaţi la han. Prima hotărâre, iarăşi acceptată în unanimitate, merităm un festin, căci meniul hanului e foarte stufos şi ne lasă gura apă doar răsfoindu-l, doar ne aflăm la popasul Bucătarului.

    În încercarea de a acredita numele hanului, comandăm diverse bucate, care mai de care mai apetisante şi complicate. Totuşi, ciorba de fasole în pită e cea care câştigă net alegerea grupului într-o proporţie de 80%. Alecu e cel care nu a dorit să încerce fasolea, şi dacă e să ne gândim că nu degeaba i se spune "desfundatu", înţelegem pe deplin refuzul său.

    Şi iată că încep să curgă bucatele, porţii mari de abia încap pe masă, şi doar stăm câte 4-5 la mese de 6. Cât despre gustul lor, ce să mai vorbim, linsul degetelor nu e doar o expresie, noi am luat-o ad literam. Abia s-a aşezat ciorba de afumătură cu fasole în pită, asezonată cu ceapă roşie, că şi apar bucatele din felul doi, raţă, iepure, vânat, fiecare încercând ceva inedit, şi bineînţeles fiecare înfruptându-se din toate felurile.

    Pe când se serveşte desertul, Alecu se hotărăşte că a pierdut neînfruptându-se din ciorba de afumătură, aşa că-şi comandă o porţie, care a întârziat atât de mult încât şi desertul a fost terminat. Alecu recunoaşte că nu mai intră nimic în el şi ne amuzăm teribil gândindu-ne cum o să poată lua ciorba în pită la pachet. Totuşi gazda îl iartă şi anulează comanda la cererea sa.

    Cu burţile pline, ne îndreptăm spre piscină, unde ne facem siesta bălăcindu-ne până când devenim precum cremvuştii la fiert, 'muiaţi complet de apa fierbinte a piscinei cu jacuzzi. Ne-am hârjonit ca nişte copii la scăldătoare, amuzându-ne şi râzând de toate întâmplările de peste zi şi de zilele trecute.

    Complet fierţi, ieşim din piscină, pe rând, şi după ce ne duşăm şi echipăm, ne întrunim cu toţii la o masă mare, fără mâncare de data aceasta, pentru jocurile de seară.

    După ce cădem de acord asupra câştigătorului serii la filaj-viteză, îl încoronăm pe Alecu cu cele 2.5 secunde şi închinăm în cinstea lui mai multe cupe cu vin, ascultându-i, cu răsuflarea tăiată, măreţul discurs, devnit celebru: "Eu primul!"

    Amestecăm cărţile cu vinul, remy cu paharele, vorbele cu cântecele, şotiile cu discursurile şi ne întindem târziu în noapte, petrecând cu voie bună. Noaptea s-a lăsat peste hanul tăcut şi o lună plină şi mare luminează întreg ţinutul.

    De la fereastra deschisă a camerei, se poate observa luna, cu lumina-i străvezie, care o aruncă peste întreaga suflare adormită. E o noapte minunată şi feerică, după o zi plină de peripeţii, înconjurat de prieteni, plini de voie bună.

    Liniştea se lasă tot mai apăsătoare şi lumina lunii păleşte încet, stingându-se cu totul la atingerea pleoapelor, care cad grele, aducându-l pe Hypnos care îşi întinde împărăţia peste toată suflarea hanului.

Dormiţi în pace, 

fericiţi călători!