Ziua a -V- a - "Însetaţi după peşteri" - miercuri 10 august

    Clipesc des, cu curaj, rotesc ochii prin cameră pentru a identifica locaţia, dar calm, fără a îndrăzni să-mi mişc şi capul. Ceva îmi spune că nu e indicat să-l tulbur. Liniştea e bună, la fel şi statul la orizontală. Încep, încet-încet, să-mi amintesc unde sunt, cu cine şi cu ce scop. Îmi amintesc vag ceva de pălincă stinsă cu bere de cu o seară înainte şi blestem uşor, în gând, faptul că iar am pierdut lupta cu Bachus.

     Parte din gaşcă s-a trezit. Bine măcar că nu sunt ultimul, mai sunt somnoroşi. Scot capul din cabană şi văd o parte din oameni bucurându-se de soare, făcând baie de soare.
    Un plan de dimineaţă se încropeşte rapid, ca cei treji să urcăm puţin prin împrejurimi, o mică mişcare de dimineaţă. Mă gândesc că va prinde bine puţină mişcare şi va ajuta la înlăturarea urmelor lăsate de lupta cu Bachus. Iată-ne aşadar, mare parte din gaşcă, 66,66% ca să fim precişi, pornind la o plimbare de dimineaţă, lăsând cei trei somnoroşi rămaşi să se mai bucure de odihna şi somnul concediului.

    Pornim la pas prin Chişcăul încă adormit, şi hotărâm să urcăm pe poteca marcată cu bulina roşie. Nici nu ieşim de pe asfaltul străzii din localitate şi doi vajnici apărători, prieteni si omului şi mari pasiuni a lui Lore, îşi fac apariţia şi ne întreabă de sănătate.

    Lore se uită îngrozită şi nu mai ştie în ce direcţie s-o apuce, eu şi Melciu ne aşezăm protectivi în faţa grupului. Melciu încearcă chiar un dialog cu cei doi căţei, nu prea încununat de succes, dar măcar s-a deschis drumul pentru un armistiţiu, şi cei doi ne latră tot mai rar şi de la distanţe tot mai mari, deşi nu renunţă la urmărire şi ne însoţesc, mai lătrând în răstimpuri pentru a nu uita că sunt acolo.

    În cele din urmă ajung să ne fie prieteni şi tovarăşi de drum, până şi Lore obişnuindu-se cu prezenţa lor.

    E o zi superbă de august, călduroasă şi însorită, iar micul grup, cu chef de hoinărit, se opreşte pentru un popas, la umbra unor nuci bătrâni, unde se ung cu talent pe degete, decojind nucile verzi pentru a ajunge la miezu-i dulce.

    Continuăm să urcăm, iar efortul şi soarele care arde tot mai tare, ne trag spre o partidă de topless, astfel că urmând exemplul lui Melciu, iată-ne pe toţi, în scurt timp, la bustul gol, ori, aproape gol pentru fete.

Micul dejun, incorpit din miezuri de nuci cu greu decojite, de l-am avut câţiva metri mai jos, merită un desert pe măsură, cu mure neagră şi dulce. După ce ne-am uns bine şi ne-am pătat tot ce se mai putea, un gând trece prin capul consumatorilor de pălincă: "oare n-ar avea gust mai bun cu zeamă de mure!?". Aşadar iată-ne că începem să înghesuim într-o sticlă de jumătate de plastic, cât mai multe fructe zemoase şi coapte, având grijă să agităm cu spor şi să zdruncinăm cât putem mai bine recipientul, pentru a obnţine zeama mult dorită.

    Tot umplând sticla cu mure, mâncând, glumind, deja coborând spre bază, ne întâlnim cu doi francezi, cunoscuţi de ceilalţi în de la Gârda, pe când vizitau Scărişoara. După schimbul politicos de fraze, ne continuăm drumul, francezii urcând după bulina roţie, noi coborând pentru a ne reuni cu cei rămaşi la cabană şi a vizita Peştera Urşilor, motivul principal pentru care ne aflăm aici.

    Ajunşi la bază, în centrul Chişcăului, ne oprim la o miniterasă, unde ne înfruptăm cu langoşi şi lapte, abia acesta fiind micul dejun, urmând a intra, după ce ne umplem burţile, în gura peşterii.

    Înainte de a urca la peşteră, târgul şi tarabele din preajmă te atrag şi te opresc din goana turistică de a vizita peştera. Eu unul nu scap fără a cumpăra o ie pentru mine, iar îmrepuna cu Dana, una mică şi frumoasă pentru Unu, fiul unei prietene. Ba mai adaugăm şi suveniruri, printre care magneţii sunt cei mai doriţi.

    După o luptă aprigă cu toţi vânzătorii, câutând mereu scuze, de ce nu luăm de la ei, iată-ne şi în faţa intrării peşterii. Ne regrupăm pentru vizita cu ghid. Alinierea, ca la grădiniţă, doi câte doi, odată venit ghidul, pătrundem în peşteră şi începem a ne minuna.

    Peştera Urşilor şi-a primit numele după scheletele de urs preistoric decoperite înăuntru. Urşii au fost prinşi în peşteră prin prăbuşirea şi închiderea singurei guri de intrare, murind de foame, unii mai târziu decât alţii. Peştera a fost descoperită în urma unor exploatări miniere, când, in urma unei explozii, o parte a tavanului a fost spartă şi astfel descoperită grota. Ambele intrări, existente acum, sunt create de mâna omului când peştera s-a dat spre exploatare turistică. Traian Curtă este minerul care a descoperit peştera în 1975.

    În explorarea peşterii ajungem într-o sală "plină de ...", Alecule ţine-ţi gura! ... plină de stalagmite, denumită de altfel "Sala lumânărilor". Orice altă asemănare cu părţi anatomice e inutilă şi neavenită.

    Ne continuăm turul peşterii şi ascultăm, unii interesaţi chiar, explicaţiile ghidului despre diverse formaţiuni stalagmitice şi stalactitice cu nume din ce în ce mai fanteziste, trecând de la "nava spaţială" la "căsuţa piticilor" şi "Moş Crăciun" şi culminând cu "Blana Ursului" prins în perete în incercarea eşuată de a evada din grotă.

    La ieşirea din peşteră îl întâlnim chiar pe decoperitorul acesteia, domnul Traian Curtă, care ne povesteşte cum a descoperit peştera, şi ne incită spunându-ne că zona e plină de peşteri mai mult sau mai puţin cunoscute atrăgându-ne în a re veni pentru a explora diverse alte grote.      Întorşi la bază, hotărâm ca în această searaă să facem un grătar la foişorul din curtea primitoarei noastre gazde. Aşadar ne împărţim din nou: o parte, pe căluţi la cumpărături în Beiuş, restul, la picior, peste deal în căutarea peşterii Măgura. Melciu, întemeietorul grupului de temerari care vor să descopere, unde duce traseul început de dimineaţă, bulina roşie, preia conducerea pionierilor, şi, înarmat cu GPS-ul de la telefon porneşte la drum însoţit de Lore, Gabz şi Chiller. Noi, restul, plecăm călare spre Beiuş pentru aprovizionarea grătarului plănuit în această seară.

    Pe drumul de întoarcere din Beiuş, de unde am luat toate cele trebuincioase, am făcut un pit-stop în lanul de porumb, gândindu-ne că ne prind bine nişte porumbi copţi la grătar. Cu topcase-urile pline de provizii, iată-ne întorşi la bază, unde descoperim că grupul de pioneri cuceritori nu s-a întors încă. Înserarea e aproape, iar telefoanele lor zac fără suflare.

    Întrebăm gazda dacă nu ştie nimic de grupul temerar care a plecat după strigarea lui Melciu:"am descoperit un drum". Mamaie ne spune calm şi deloc precipitat, că dacă au pornit pe bulina roşie se vor pierde sigur, pentru că mare parte a traseului a fost defrişată, şi semnele erau pe copaci. Mamaie ne dă chiar şi exemple de oameni şi grupuri care s-au rătăcit. Văzând că panica e în creştere, mamaie ne linişteşte spunând că până la urmă "bine-a fi" că doar n-au unde să iasă decât inapoi în Chişcău ori în Măgura, satul vecin de peste deal, dar asta "numa dacă n-o iau peste deal la stânga...".

    Într-un final, telefoanele pinoierilor prind viaţă şi aflăm că într-adevăr au ieşit la Măgura şi că se îndreaptă spre Chişcău. Răsuflăm uşuraţi, şi ne relaxăm complet când îi şi vedem venind.

    Cu toată gaşca restrânsă, ne apucăm să pregătim grătarul mult dorit şi să ne punem pe o seară de petrecut.     Focul arde liniştit în vatră, porumbul pocneşte arzând uşor, noaptea e liniştită şi luminată de o lună albă şi mare care zâmbeşte voioasă grupului de călători adunaţi într-un foişor, dintr-o curte, într-un sat din munţii Apuseni.

O tu, preafrumoasă noapte
îmbie la visare şi uitare!