miercuri, 16 octombrie 2013

"Murat de ploaie pân' la c...oate"

I. 'Un motor la două roate'

    E toamnă, înaintată. Vremea încă nu s-a stricat de tot, iar week-end-ul acesta se arată a fi plăcut, posibil printre ultimele înainte de hibernarea de iarnă.
     Verificând vremea, cu încrederea în meteorologi cât în rezolvarea integralelor la vrăjitoare, îmi propun să risc o mică ieșire de plăcere.
     Îmi îmbii iubita, prezentând planurile de o ieșire scurtă de două zile. Mergem în vizită la B. Studiem calendarul Mayaș, cel expirat anul trecut, și observăm că șansele de ploaie în B sunt de 89,89%. Atunci hai să mergem în S, ghiocul spune că acolo va fi soare.

    E sâmbătă dimineața, sau vineri noaptea, depinde ce înțelegem prin 05:00 AM. În 15 minute sunt complet echipat, gata de plecare. Mândra, deh, ca 'fomeile', mai trebuie aranjată puțin. Chiar a fost puțin, plecăm la 06:22 AM.

    E încă noapte, deși lumina se strecoară timid dinspre răsărit. Într-acolo e Soarele, spre într-acolo să pornim. Pedalăm cu drag și spor prin negura care dispare treptat, făcând loc luminii aurii de toamnă.
     Peisajul se desfășoară superb în fața noastră, înfățișând tablouri dintre cele mai superbe, acoperind toată gama de culori, umilind până și pe cel mai talentat pictor.
     Kilometri întregi aleargă pe sub roțile mândrei mele, lăsând în urmă locuri și așezări pentru a face loc altora noi și spectaculoase. Peisaje vin și trec, mândra toarce plăcut, muzica mă încântă sub bostan, frigul se instalează tot mai sigur. Din loc în loc, din popas în popas, reușsesc să-l fugăresc din oasele-mi în care s-a cuibărit cu câte o băutură caldă. Mândra e și ea însetată, presupun că tot din cauza frigului, căci consumă lichid multișor. Îmi indică ea, așa subtil, că setea poate fi cauzată de acul acela năstrușnic care se lipește de banda roșie, dar nu mă poate duce pe mine cu astfel de tânguieli.

     Spre prânz, Soarele zâmbește mai larg și reușește să mai demorțească atmosfera. Surâsul său e molipsitor, reușind să-mi lipească și mie un zâmbet tâmp, de copil autist, fericit în lumea lui, neînțeles de semeni.
     Gonim pe șesuri, văi și dealuri, trecem prin păduri, pe lângă râuri și lacuri, toate vechi și totuși noi. Inima se umple de fericire, ochii se îmbată de priveliști, memoria se încarcă cu imagini și amintiri.

    Da-i-ar Zeii fericire, oriunde-ar sălășlui, celui căruia i-a trecut prin țeastă să pună 'un motor la două roate'!


    Nu mult după prânz ajungem la destinație, tragem la hanul unde avem cazare, ne luăm în primire colțul cu paie din hambar, lăsăm hainele de călă(to)rie, cazăm iubita, o țesălăm puțin, apoi plec la pas pe aleile vechiului oraș. E o zi frumoasă de toamnă, însorită și îmbietoare. Oamenii zâmbesc, iar stăzile vuiesc de larmă și voie bună.

     Pănă la căderea serii, care nu s-a lăsat mult așteptată, am tocit tălpile pe caldarâmul orașului și am sorbit din priviri tot ce se putea. După ce astrul zilei s-a retras la somnul de frumusețe, am continuat cu sorbitul, de bere de această dată. Noaptea nu poți vedea prea multe, în schimb poți asculta povești depănate într-un han vechi, cu bere de calitate servită în căni de lut. Sigur că lângă bere este loc și de câteva bucăți fragede din mielul care se perpelește într-o tăcere apetisantă la proțap.
     Cu burta pusă la respect, cu berile care se plâng că nu mai au loc lângă miel și-și caută alt loc mai aspirant, către altitudini, mă îndrept către mai modestul han la care sunt cazat, și după o vizită scurtă la mândră, deh, complezanța cavalerului într-o relație, mă afund într-un somn adânc, fericit și împlinit, mulțumit că am mai trăit o zi frumoasă. Înșiră-te, mărgărite...


II. Paparudă rudă, cât poți fi de udă

    Deși îmi propusesem de cu seară să dorm în voie, doar e duminică, m-am trezit cu noaptea în cap. Și e al naibii de grea, mă apasă pe carcasă.
    Nu, nu, nu ne trezim, e încă noapte, dormi Motanyce!
    Căpos am fost de mic, și prin asta nu mă refer la măsura pentru cască. Așa cum am prevăzut, nu am reușit să adorm până spre 8, când a sunat ceasul, astă e semnalul, așa un somn m-a apucat, degeaba m-am luptat cu el, m-a învins. Are experiență, putregaiul.
    În cele din urmă, până la 10, eram mâncat, dușat, cu echipamentul curățat, și decazat.

    Astăzi îmi duc și mândra la plimbare prin oraș. E din nou o zi frumoasă, însorită, care îmbie la hălăduit. Ne plimbăm alandala prin oraș, fără nici un scop anume, ardem gazul cum s-ar spune.
    După prânz, oarecum nu satisfăcuți de plimbare, am mai fi vrut să tropotim pe aleile bătrânului oraș, decidem totuși că e cazul să pornim spre casă. Avem mulți kilometri de făcut, sigur ne va prinde noaptea, dar măcar să nu ne ajungă dimineața din urmă.
    Ne luăm la revedere de la orașul primitor, care ne-a lăsat o amintire dulce, și plecăm spre acasă, pe un drum ocolit. Ar fi prea plictisitor să facem același drum la întoarcere. În plus, ziua se arată fantastică, însorită și călduroasă, cât se poate pentru o zi de toamnă.

    Suntem din nou la drum, vântul în freză, zâmbetul pe buze și Soarele în ochi, reușind astfel să inunde toată ființa. Nu cunosc altă muzică mai încântătoare decât vâjâitul prelung al vântului. Mare artist vântul ăsta, și cum mai știe el să cânte la instrumentul muzical care-mi acoperă urechile. Cred că acesta este și motivul pentru care, bostanele scobite de le purtăm pe golul dintre urechi, se numesc căști. Așadar, să înceapă simfonia de toamnă în "Dă-i major".

    Din nou se scurg kilometri, peisaje, localități, iar eu mă bucur de sentimentul înălțător al libertății.


    Iată că ne ajunge din urmă amurgul, și nu vine singur, ci însoțit de ploaie. La început, doar câțiva stropi, care se opresc curând și mă lasă să trăiesc cu speranța că scap doar cu atât.
    Amăgitoare noaptea, mai ceva ca o femeie, îmi dă speranța doar ca să aibă ce-mi răpi. Gluma se îngroașă și sunt nevoit să apelez la armamentul din dotare. Opresc și-mi pun echipamentul de ploaie, care, teoretic, ar trebui să mă apere de ea, spaima motoriștilor, Ploaia, o domnișoară bătrână și parșivă, o fostă curtezană.

    Mai am mai bine de 200 km până acasă, noapte și plouă. Nimic mai potrivit să-mi inchei minusculul sejur de week-end, care până în acest punct a fost reușit.
    Și plouă, plouă, vreme bacoviană, de toamnă. E întuneric beznă, abia mai văd câte ceva, mai mult mă ghidez după stopurile roșii din față, și mă rog aprig la toate zeitățile și puteri ale naturii, la doamna Fortuna însăși, să nu-mi joace vreo festă. Vreau să ajung acasă întreg, fie și ud, dar întreg, pentru că iubesc viața, și-mi doresc atât de mult să călătoresc și să văd lumea, încât vreau s-o fac și mâine.
    Ploaia se întețește, viteza de deplasare scade direct proporțional cu intensitatea ploii, și aproape că-mi lipsește un baston de nevăzător, căci bâjbâi mai mult după drum.

    Echipamentul rezistă eroic la dușul intens, mai puțin gheata dreaptă, care prin nu știu ce fenomen a început să stocheze apă, pe interior. Am trei ore de când înnot spre casă, am adunat apă în ambele ghete, și, ca o împlinire a nefastului, încep să simt apă într-o zonă, să zicem sensibilă, nu ci(n)stită ca la doamne, dar în orice măsură, foarte neplăcută. Din toate zonele posibile, fix acolo, s-a infiltrat apa.
    După o judecată logică, înțeleg de ce s-a întâmplat. O iau pas cu pas în aflarea explicației. Sunt ud la picioare, mai exact, picioarele mi se scaldă în apă. Buun, ce au picioarele? Poi acolo unde-s ud, călcâi, platfus și degete. Așa, și între degete?
    Evrika!!! Arhimede a avut dreptate când a enunțat că un corp scufundat în apă, este cu siguranță, ud. Dar mai multe corpuri!? Tot ude vor fi, aducând completarea că și spațiul dintre corpuri conține apă.
    Așadar, sunt ud, logic, după teorema mai sus enunțată, între degete, mari, de la picioare!

    Fortuna se pare că mi-a auzit ruga, m-a adus acasă, întreg, nevătămat, deși ud, chiar dacă doar parțial ud.
    Nu pot spune că nu sunt fericit, odată ajuns acasă. Parchez 'doamna', urc și mă dezechipez, cu ocazia asta spălând și parchetul, la câtă apă curge din mine.
    O miniexcursie frumoasă, chiar dacă încheiată pe ploaie. Un duș, o pizza în fața unui film, încheie acest week-end plăcut, care a reușit să mai umple o filă din cartea vieții mele.
    Sunt mai bogat cu câteva amintiri!


Viața e frumoasă,
 când ne-o facem frumoasă!


marți, 28 mai 2013

"În chiloţi pe motor" sau "Cum să invidiezi melcii pentru viteză"

    I. Matrimoniale

    În fiecare dimineaţă mă trezesc cu un sentiment ciudat, îmi lipseşte ceva. Parcă nu sunt complet.
    Tot aud poveştile de genu' "Sufletul pereche" şi mă macină invidia, mai ales că a dat vara şi tot văd cupluri fericite prin oraş. Mi-e greu, în singurătatea asta, puţin auto-impusă.
    De mai bine de 5 luni, mă dau (navighez) pe site-urile matrimoniale de specialitate. Mă uit şi le admir pe toate, sunt frumoase, arătoase, deşi puţin uzate. Deh, la vârsta şi situaţia mea financiară nu mă pot uita la adolescente, sunt prea mici pentru mine.
    Şi totuşi, iată-mă, după 5 luni de adunat ghindă, îmi iau inima-n dinţi şi contactez câteve "oferte". Doar trei mi-au făcut cu ochiul, aşa că le dau întâlnire.
    Nici una nu e din aceeaşi localitate cu mine, ceea ce presupune că va trebui să călătoresc. Sunt un cavaler adevărat, deci mă voi deplasa eu la locaţia dânsei.
    După discuţii şi un schimb coridal de impresii stabilesc două întâlniri în aceeaşi zi.
    Joc la două capete cum s-ar spune.


    II. La întâlnire

    E sâmbătă dimineaţa, o zi mare mă aşteaptă. Mă trezesc devreme, nespecific mie, mă aranjez, mă ferchezuiesc şi plec spre prima întâlnire, cu prima domnişoară.
    Drumul a durat aproximativ o oră, interval în care oricât m-aş fi concentrat, nu puteam să mă gândesc la altceva decât la cum v-a decurge întâlnirea. "Oare mă place? Oare arată aşa cum era în poze? Ce voce o avea? Ne potrivim? N-o fi prea pretenţioasă?"
    Aşa m-am frământat tot drumul. Dar iată că veni şi clipa întâlnirii.
    Trag aer în piept, păşesc cu dreptul înainte şi mă prezint cordial. Domnişoara e cam trecută, deşi ca şi vârstă e încă tânără, formele nu sunt chiar excelente, dar cu siguranţă nu e de aruncat. Are ceva experienţă, după câte bag de seamă. Sunetul vocii e aproape în regulă, deşi mai tuşeşte puţin, nimic grav totuşi.
    Facem câţiva paşi împreună, ieşind la o mică plimbare, pe aleile oraşului ei. Ne înţelegem bine, cel puţin la plimbare, pare să existe un oarecare sentiment reciproc de atracţie.
    Întâlnirea aceasta, deşi scurtă, a fost plăcută şi am rămas cu un sentiment plăcut. Ne luăm la revedere cordial, cu promisiunea de a ne mai auzi, dacă nu chiar şi vedea, şi fug să prind trenul către următoarea locaţie, la cea de-a doua întălnire de azi.
    Drumul e lung, fac mai bine de 5 ore cu trenul, iar gândul mi-a rămas puţin la întâlnirea abia încheiată. Dacă nu o să găsesc nimic interesant în localitatea A, rămân cu domnişoara din localitatea R, chiar de nu e tocmai cea mai frumoasă, cert e că ne-am plăcut şi cred că o să ne înţelegem bine împreună.
    Ajuns la destinaţie, pe seară, mă prezint la domiciliul celei de-a doua domnişoară, aşa cum stabilisem iniţial.
    Aştept să iasă din "casă" făcându-mi tot felul de gânduri despre cum e realitatea faţă cu reclama de pe matrimoniale.
    Clipa cea mare a sosit, uşa se deschide, şi apare, în toată splendoarea ei de "doamnă", frumoasă, elegant îmbrăcată într-o "rochie de seară" roşu-grena, strălucind în toată splendoarea ei.
    Pe moment rămân cu gura căscată, e mai frumoasă decât în poze. De forme ce să mai vorbim, echipată complet.


    III. Îndrăgostit

    Sunt lovit de zeul amorului, ce să mai, e dragoste la prima vedere. Am şi uitat că am mai avut o întâlnire azi. Mii de clopote îmi sună în cap, inima îmi bate nebuneşte, iar în urechi îmi sună iritant o voce: "Ea e aleasa!".
    Trec peste momentele de adolescent îndrăgostit şi încep conversaţia, apoi facem o mică plimbare cu ajutorul căreia m-a cucerit şi mai mult, deşi nu mai era nevoie.
    Aşadar, iată-mă îndrăgostit, dânsa se pare că mă place, totul pare şi este frumos, o seară minunată aş zice.


    IV. Decizie

    Cuget două minute, doar pentru a-mi limpezi mintea înfierbântată de adolescent îndrăgostit, şi mă decid, o iau acasă, ne mutăm împreună.
    După o discuţie scurtă, ajungem la o înţelegere şi căutăm soluţii cum aş putea s-o iau cu mine. E aproape 9 seara, bilet la tren am doar pentru mine, aşa că hotărâm să o luăm pe jos.
    Pe jos??? 450 de kilometri???
    Cum să duci o domnişoară 450 de kilometri pe jos, acum la căderea nopţii???
    Cum, cum? Călare, cum altfel, doar am spus că sunt un cavaler adevărat.
    Fostul ei prieten, fost, căci acum are o "relaţie" cu mine, îmi inmânează toate bunurile şi posesiile dânsei, ba îmi dă şi un fel de bostan scobit, ce ar ţine loc de cască, să îmi pot duce domnişoara acasă.


    V. Dragoste târzie

    Zece trecute fix, noaptea s-a cam lăsat, cheia în contact, bostanul pe cap, încalec "domnişoara" şi-i dau pinteni.
    În noaptea asta vom face amor nebun, o voi călări toată noaptea, dar cu grijă căci nu avem protecţie.
    Gândul că trebuie să parcurg 450 km, noaptea, pe frig, cu doar o cască, jumătate doar din scoci, nu mă bucură nicicum. Ştiu foarte bine ce înseamnă să crăpi de frig pe motor. Tot ce aveam la mine, în afară de blugi, tricou, adidaşi şi o geacă scurtă de piele, nicicum moto, e un rucsac în care am cărat apă şi o carte să mă întreţin pe tren.
    Dragostea e mare, împreună învingem totul. Fac o cruce mare, pun căştile în urechi, măcar să îngheţ pe muzică, trag jumătatea de bostan pe cap şi mă avânt în noapte.
    Domnişoara mea toarce plăcut sub mine, şi asta îmi încălzeşte sufletul, în timp ce tot restul trupului îngheaţă treptat, dar sigur.

    VI. Viaţa nu e perfectă

    Nu apucăm să ieşim bine din oraş, când deja mi-au îngheţat toate cele; o fi mai, dar noaptea e al draqului de frig, şi mersul pe autostradă nu ajută.
    Prima broblemă, frigul. Soluţie: nu mergem pe autostradă, folosim drumuri laterale, vorbă din bătrâni: "încet da' sigur".
    Abordăm prima ieşire şi iată-ne pe drumuri lăturalnice, care de altfel sunt pustii. Acum apare cea de-a doua broblemă: nu cunosc zona, n-am mai fost şi nu am GPS. Deci, către încotro? Ştiu că trebuie să merg spre sud. Asta e bine, doar că-i noapte, şi al draqu' să fiu dacă-mi dau seama încotro e sudul. Pădure să căutăm muşchi, ioc. Să-i folosesc pe-ai mei!? Nici n-am şi nici nu ştiu în ce parte să stau cu faţa. Ştiu, căutăm Steaua Ciobanului, aşazisă a Nordului, după care se orientează navigatorii. Ai draqu' ei să fie de nori, nu văd nici o stea. Nori??? Nori, ai spus!? Băgai-aş, asta mai lipsea, o ploaie bună, tot suntem aşa fain echipaţi.
    Lightbulb! În era tehnologiei şi a comunicaţiilor, putem folosi smart phone-ul, că de aia-i smart. Şi asta-i cât se poate de bine, avem internet mobil, GPS, tot ce trebuie, mai puţin baterie. A rezistat fix 3 minute, totuşi suficient să-mi fac o ideie de câteva localităţi, şi ce drumuri să folosesc, măcar pentru  câţiva kilometri.
    Bună tehnologia asta dom'le, bună doar atunci când nu ai disperată nevoie de ea. Aşa că suntem în beznă, şi la propriu şi la figurat.


    Am prins direcţia măcar, merg înspre petecul de lună ce se mai iveşte din când în când dintre nori.
    Frigul deja m-a pătruns prin toate cotloanele, şi am ajuns expert la condus cu o mână pe ghidon, una pe motor. Nu cred să mai fi existat kilometri care să treacă mai greu, cred că făceau în ciuda roţilor, dându-mi impresia că galopez pe loc.

    Noaptea devine tot mai adâncă, frigul tot mai înţepător, kilometrii se încăpăţânează să rămână tot mulţi. Caut prin rucsac, doar-doar oi găsi ceva să mă ajute. Găsesc o sticlă de suc rece. Asta ajută ca funia la spânzurătoare. Totuşi, rucsacul golit de toate cele şi legat bine la spate ţine geaca să nu mai fluture şi să-mi pătrundă vântul până la piele.

     Prima sută de kilometri a trecut, şi mi-a mâncat două ore şi jumătate. În ritmul ăsta ajungem acasă spre dimineaţă, ceea ce nu e chiar rău, dimineaţă înseamnă soare, soare adică căldură.
    Oprim la un peco să-mi hrănesc domnişoara şi să mă mai încălzesc şi eu puţin. Plecăm din peco ceva mai echipaţi, domnişoara cu stomacul plin, eu cu mănuşi. Mănuşi da, din acelea de pungă, de unică folosinţă. Deşi mi s-a părut o idee hilară, am zis să ţină barem de vânt, totuşi, două pungi din acelea, trase peste degete, reuşsesc să creeze condens între ele, ceea ce înseamnă că mâinile nu mai pierd căldură aşa repede. Sună stupid, dar e adevărat, pungile sunt mai bune decât nimic.

    Încet, cu talent, târându-ne practic, am mai parcurs 100 de km, apoi încă 100, şi tocmai când eram aproape hotărât să cedez, să caut un motel şi să înoptez, iată că apare mult doritul Soare. Ne-a oferit un spectacol superb, îngheţat şi tremurând din toate balamalele, nu pot spune că nu m-am bucurat văzându-l, ba am fost chiar mişcat de extraordinarul spectacol pe care ni l-a oferit.
    Şi, din nou mulţumesc tehnologiei care lipseşte când ai nevoie mai mult, căci nu am putut imortaliza un asemenea răsărit, care trebuie să recunosc, nu am mai văzut multe astfel.
    Soarele aduce căldură, ar spune logica simplă. Adevărat, dar nu în primele două ore când răsare. Cel mai frig a devenit la apariţia mult aşteptatului astru al zilei. Îi înţeleg strategia, răsare şi alungă umbrele reci ale nopţii, umbre care pe cât de reci pe atât de doritoare de prieteni, căci toate s-au retras în mine. Nu ştiu ce se auzea mai tare, torsul motorului sau clănţănitul dinţilor mei.


    VII. Acasă, dulce acasă.

    Cu toate acestea, am ajuns cu bine la destinaţie, eu şi iubita mea, după 450 km şi 10 ore de tropotit în noapte.
    Îngheţat, cocoşat şi cu dureri de oase, am mai avut putere să îmi învelesc drăguţa, norii aceia nu prevestesc ceva bun; să pun o cană de ţuică cu zahăr şi piper la fiert, trebuie să scot frigul din oase; să mă dezbrac, lăsând o dâră de haine de la uşă la pat; şi să adorm, învelit bine şi cu lichidul aburind în stomac.

    Aşa am adormit, obosit, dar fericit, astăzi m-am îndrăgostit! De mâine, o să mergem, şi ... o să ... de-acum ... numa' bine ... Zzzz.