miercuri, 16 octombrie 2013

"Murat de ploaie pân' la c...oate"

I. 'Un motor la două roate'

    E toamnă, înaintată. Vremea încă nu s-a stricat de tot, iar week-end-ul acesta se arată a fi plăcut, posibil printre ultimele înainte de hibernarea de iarnă.
     Verificând vremea, cu încrederea în meteorologi cât în rezolvarea integralelor la vrăjitoare, îmi propun să risc o mică ieșire de plăcere.
     Îmi îmbii iubita, prezentând planurile de o ieșire scurtă de două zile. Mergem în vizită la B. Studiem calendarul Mayaș, cel expirat anul trecut, și observăm că șansele de ploaie în B sunt de 89,89%. Atunci hai să mergem în S, ghiocul spune că acolo va fi soare.

    E sâmbătă dimineața, sau vineri noaptea, depinde ce înțelegem prin 05:00 AM. În 15 minute sunt complet echipat, gata de plecare. Mândra, deh, ca 'fomeile', mai trebuie aranjată puțin. Chiar a fost puțin, plecăm la 06:22 AM.

    E încă noapte, deși lumina se strecoară timid dinspre răsărit. Într-acolo e Soarele, spre într-acolo să pornim. Pedalăm cu drag și spor prin negura care dispare treptat, făcând loc luminii aurii de toamnă.
     Peisajul se desfășoară superb în fața noastră, înfățișând tablouri dintre cele mai superbe, acoperind toată gama de culori, umilind până și pe cel mai talentat pictor.
     Kilometri întregi aleargă pe sub roțile mândrei mele, lăsând în urmă locuri și așezări pentru a face loc altora noi și spectaculoase. Peisaje vin și trec, mândra toarce plăcut, muzica mă încântă sub bostan, frigul se instalează tot mai sigur. Din loc în loc, din popas în popas, reușsesc să-l fugăresc din oasele-mi în care s-a cuibărit cu câte o băutură caldă. Mândra e și ea însetată, presupun că tot din cauza frigului, căci consumă lichid multișor. Îmi indică ea, așa subtil, că setea poate fi cauzată de acul acela năstrușnic care se lipește de banda roșie, dar nu mă poate duce pe mine cu astfel de tânguieli.

     Spre prânz, Soarele zâmbește mai larg și reușește să mai demorțească atmosfera. Surâsul său e molipsitor, reușind să-mi lipească și mie un zâmbet tâmp, de copil autist, fericit în lumea lui, neînțeles de semeni.
     Gonim pe șesuri, văi și dealuri, trecem prin păduri, pe lângă râuri și lacuri, toate vechi și totuși noi. Inima se umple de fericire, ochii se îmbată de priveliști, memoria se încarcă cu imagini și amintiri.

    Da-i-ar Zeii fericire, oriunde-ar sălășlui, celui căruia i-a trecut prin țeastă să pună 'un motor la două roate'!


    Nu mult după prânz ajungem la destinație, tragem la hanul unde avem cazare, ne luăm în primire colțul cu paie din hambar, lăsăm hainele de călă(to)rie, cazăm iubita, o țesălăm puțin, apoi plec la pas pe aleile vechiului oraș. E o zi frumoasă de toamnă, însorită și îmbietoare. Oamenii zâmbesc, iar stăzile vuiesc de larmă și voie bună.

     Pănă la căderea serii, care nu s-a lăsat mult așteptată, am tocit tălpile pe caldarâmul orașului și am sorbit din priviri tot ce se putea. După ce astrul zilei s-a retras la somnul de frumusețe, am continuat cu sorbitul, de bere de această dată. Noaptea nu poți vedea prea multe, în schimb poți asculta povești depănate într-un han vechi, cu bere de calitate servită în căni de lut. Sigur că lângă bere este loc și de câteva bucăți fragede din mielul care se perpelește într-o tăcere apetisantă la proțap.
     Cu burta pusă la respect, cu berile care se plâng că nu mai au loc lângă miel și-și caută alt loc mai aspirant, către altitudini, mă îndrept către mai modestul han la care sunt cazat, și după o vizită scurtă la mândră, deh, complezanța cavalerului într-o relație, mă afund într-un somn adânc, fericit și împlinit, mulțumit că am mai trăit o zi frumoasă. Înșiră-te, mărgărite...


II. Paparudă rudă, cât poți fi de udă

    Deși îmi propusesem de cu seară să dorm în voie, doar e duminică, m-am trezit cu noaptea în cap. Și e al naibii de grea, mă apasă pe carcasă.
    Nu, nu, nu ne trezim, e încă noapte, dormi Motanyce!
    Căpos am fost de mic, și prin asta nu mă refer la măsura pentru cască. Așa cum am prevăzut, nu am reușit să adorm până spre 8, când a sunat ceasul, astă e semnalul, așa un somn m-a apucat, degeaba m-am luptat cu el, m-a învins. Are experiență, putregaiul.
    În cele din urmă, până la 10, eram mâncat, dușat, cu echipamentul curățat, și decazat.

    Astăzi îmi duc și mândra la plimbare prin oraș. E din nou o zi frumoasă, însorită, care îmbie la hălăduit. Ne plimbăm alandala prin oraș, fără nici un scop anume, ardem gazul cum s-ar spune.
    După prânz, oarecum nu satisfăcuți de plimbare, am mai fi vrut să tropotim pe aleile bătrânului oraș, decidem totuși că e cazul să pornim spre casă. Avem mulți kilometri de făcut, sigur ne va prinde noaptea, dar măcar să nu ne ajungă dimineața din urmă.
    Ne luăm la revedere de la orașul primitor, care ne-a lăsat o amintire dulce, și plecăm spre acasă, pe un drum ocolit. Ar fi prea plictisitor să facem același drum la întoarcere. În plus, ziua se arată fantastică, însorită și călduroasă, cât se poate pentru o zi de toamnă.

    Suntem din nou la drum, vântul în freză, zâmbetul pe buze și Soarele în ochi, reușind astfel să inunde toată ființa. Nu cunosc altă muzică mai încântătoare decât vâjâitul prelung al vântului. Mare artist vântul ăsta, și cum mai știe el să cânte la instrumentul muzical care-mi acoperă urechile. Cred că acesta este și motivul pentru care, bostanele scobite de le purtăm pe golul dintre urechi, se numesc căști. Așadar, să înceapă simfonia de toamnă în "Dă-i major".

    Din nou se scurg kilometri, peisaje, localități, iar eu mă bucur de sentimentul înălțător al libertății.


    Iată că ne ajunge din urmă amurgul, și nu vine singur, ci însoțit de ploaie. La început, doar câțiva stropi, care se opresc curând și mă lasă să trăiesc cu speranța că scap doar cu atât.
    Amăgitoare noaptea, mai ceva ca o femeie, îmi dă speranța doar ca să aibă ce-mi răpi. Gluma se îngroașă și sunt nevoit să apelez la armamentul din dotare. Opresc și-mi pun echipamentul de ploaie, care, teoretic, ar trebui să mă apere de ea, spaima motoriștilor, Ploaia, o domnișoară bătrână și parșivă, o fostă curtezană.

    Mai am mai bine de 200 km până acasă, noapte și plouă. Nimic mai potrivit să-mi inchei minusculul sejur de week-end, care până în acest punct a fost reușit.
    Și plouă, plouă, vreme bacoviană, de toamnă. E întuneric beznă, abia mai văd câte ceva, mai mult mă ghidez după stopurile roșii din față, și mă rog aprig la toate zeitățile și puteri ale naturii, la doamna Fortuna însăși, să nu-mi joace vreo festă. Vreau să ajung acasă întreg, fie și ud, dar întreg, pentru că iubesc viața, și-mi doresc atât de mult să călătoresc și să văd lumea, încât vreau s-o fac și mâine.
    Ploaia se întețește, viteza de deplasare scade direct proporțional cu intensitatea ploii, și aproape că-mi lipsește un baston de nevăzător, căci bâjbâi mai mult după drum.

    Echipamentul rezistă eroic la dușul intens, mai puțin gheata dreaptă, care prin nu știu ce fenomen a început să stocheze apă, pe interior. Am trei ore de când înnot spre casă, am adunat apă în ambele ghete, și, ca o împlinire a nefastului, încep să simt apă într-o zonă, să zicem sensibilă, nu ci(n)stită ca la doamne, dar în orice măsură, foarte neplăcută. Din toate zonele posibile, fix acolo, s-a infiltrat apa.
    După o judecată logică, înțeleg de ce s-a întâmplat. O iau pas cu pas în aflarea explicației. Sunt ud la picioare, mai exact, picioarele mi se scaldă în apă. Buun, ce au picioarele? Poi acolo unde-s ud, călcâi, platfus și degete. Așa, și între degete?
    Evrika!!! Arhimede a avut dreptate când a enunțat că un corp scufundat în apă, este cu siguranță, ud. Dar mai multe corpuri!? Tot ude vor fi, aducând completarea că și spațiul dintre corpuri conține apă.
    Așadar, sunt ud, logic, după teorema mai sus enunțată, între degete, mari, de la picioare!

    Fortuna se pare că mi-a auzit ruga, m-a adus acasă, întreg, nevătămat, deși ud, chiar dacă doar parțial ud.
    Nu pot spune că nu sunt fericit, odată ajuns acasă. Parchez 'doamna', urc și mă dezechipez, cu ocazia asta spălând și parchetul, la câtă apă curge din mine.
    O miniexcursie frumoasă, chiar dacă încheiată pe ploaie. Un duș, o pizza în fața unui film, încheie acest week-end plăcut, care a reușit să mai umple o filă din cartea vieții mele.
    Sunt mai bogat cu câteva amintiri!


Viața e frumoasă,
 când ne-o facem frumoasă!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu