vineri, 20 iulie 2012

Balchik - Ziua I - "N-ai un şerveţel?" - sâmbătă 28 april 2012

    Dimineaţa începe cu împachetat şi făcut bagaje. Pregătesc echipamentul, hotărâm ce să purtăm căci se anunţă o vreme caniculară de 30 de grade Celsius, cu toate că suntem încă în aprilie.
    Genţile sunt făcute, umplute cu un rând de haine pe care să-l purtăm în Balchik, doar n-om umbla cu echipamentul moto. Din păcate, sunt nevoit să încarc căluţul cu genţile textile şi să leg echipamentul de camping pe coadă, întrucât nici genţile laterale, nici topcase-ul nu sunt pregătite încă; am fost prins cu garda jos.
    Dar cum călătorului îi şade bine la drum, şi după cum şi Dana spunea: "tu ai fi în stare să pleci şi-n chiloţi". Probabil are dreptate, totuşi iau echipamentul şi când ajung la cască, observ că viziera devenise mată. Motivul!? Casca era plină cu şerveţele. O glumă de-a lui Melciu, de la ieşirea pe Ceahlău de Paşte, când s-a decretat de către grup că am o problemă cu şerveţelele.
    Golesc casca de şerveţele peste Dana, care se preface a nu înţelege, şi râde ştrengăreşte în colţul gurii. Probabil pentru că farsa încă nu se încheiase. Aşa că iau la verificat fiecare bucăţică de echipament. Totul în regulă, doar cheia mobrei avea şi ea legat un şerveţel. Ieftin, zic, şi pornesc spre garaj să scoatem căluţul la lumină spre a-l încărca cu bagaje.
    Pentru că sunt în ţară, şi urmează să motociclesc spre Bulgaria, profit de drumul spre garaj spre a vorbi la telefon cu parte din prieteni. Ajung la garaj, cobor la căluţ şi rămân crăcănat şi cu gura deschisă, telefonul îmi scapă din mână şi aud vocea de la capat: "Alo, alo, mai eşti acolo?"

    Căluţul meu, mândrul meu armăsar, dreptul şi bunul Yggdrasil zăcea împachetat complet în hârtie igienică. L-am recunoscut doar după formă, căci nu există nici o bucăţică neînvelită în hârtie igienică. Ba mai avea şi o fondă roz care trona cu nesimţire în capul căluţului.
    Mi-au trebuit câteva minute să-mi revin din şoc şi să încep să raţionez. Pun mâna pe telefon şi sun la Dana. Ghiduşii erau adunaţi şi aşteptau reacţia mea. Şi acum îmi sună în urechi vocea Danei: "stai să te pun pe speaker".
    Reuşită gluma, trebuie să recunosc, am gustat-o şi eu, chiar dacă m-a întârziat cu jumătate de oră, căci am avut ceva de despachetat la cel frumos cadou.
    Termin într-un final de despachetat căluţul şi plecăm spre casă, cu un zâmbet cât casca. Bineînţeles că Dana şi Melciu dispăruseră, de frica represaliilor. Cu Lina nu mă pot război căci mi-e pasager pe toată durata excursiei şi nu mă încumet să-mi ţin "duşmanul" la spate.

    Ne echipăm, coborâm la căluţ, îl încarc bine cu toate bagajele, ungem lanţul, mai bem o gură de apă şi suntem gata de drum.


    E prima dată când pornesc la drum, călare, aşa de târziu, orologiul bate ora două, no binie, binie, ora doi. Soarele arde nespecific de puternic pentru aprilie. Iată-ne porniţi la drum. După aproximativ o oră, suntem pe Podul Prieteniei, care e blocat de o coloană de tiruri care nu înaintează deloc. Noi ne topim, uşor dar sigur, în soarele care arde ca un cuptor.
    Stau bine cu răbdarea, nu însă şi Lina, iar Yggdrasil nechează nervos, vrea la drum nu la păscut, aşa că ne avântăm cu tupeu pe contrasens şi reuşim să ajungem la vamă, prezentăm "bolentinele" şi ne vedem de drum. Oprim puţin în Ruse, pentru hidratare, fie ea şi afumată.
    Cu ocazia popasului, o scot de la naftalină pe Ioana, mândra GPSă al cărui proprietar şi mai mândru sunt. Are Ioana nişte drumuri in ea, de l-ar face gelos chiar şi pe Melciu. Verific că are loc şi că îi place pe crupa lui Yggdrasil, ea fiind învăţată doar cu Argos. Observ că-i place de minune şi cei doi se înţeleg bistoş, e dragoste la prima vedere.
    Ţigara-i gata, apa s-a încălzit, încălecăm şi pornim la trap spre Veliko Târnovo, prima oprire în traseul nostru.
    Soarele bate spre după-amiezi, drumul se întinde frumos în faţa noastră, când unele zgomote de la rezervorul propriu se aud distante, dar se înteţesc cu fiecare kilometru. Bag seama că nu doar rezervorul meu sună a gol, dar şi Lina are aceeaşi problemă. Căluţul spune că mai poate face 180 km, insă nu şi noi. Tot trecem prin peisaje montane superbe, dar ratăm fiecare popas sau loc de oprit. Reuşim într-un târziu, tocmai când s-a terminat cu peisajul montan şi când s-au terminat şi pădurile, şi oprim pe un drum lateral, unde am găsit puţin loc să parcăm. Am păţit ca în povestea însetatului nehotărât, care neştiind din care fântână să bea, a sorbit apă dintr-o băltoacă cu apă stătută dintre cele două fântâni cu apă limpede.
    Totuşi ne mulţumim cu faptul că am oprit şi putem umple canistrele pline de broaşte orăcăitoare ce le avem sub căşti. Băgăm la ghiozdan din mâncarea pregătită de Lina, neuitând însă de fantasticul gust al libertăţii la cutie de conservă.
    Cu şoriceii hrăniţi şi cu sufletul tras, o pornim mai departe spre Veliko, care se lasă descoperit după nici 50 de kilometri. Parcurgem de câteva ori oraşul călare, încercând să descoperim cum putem ajunge cel mai aproape de cetate. Ioana nu înţelege nimic şi ţipă haotic când stânga, când dreapta. Bag seama, era plictisită si vroia popas. O reduc la tăcere şi mergem după instinct.
    Veliko e un oraş frumos, semi-medieval, de munte, populat şi frumos aranjat, cocoţat pe dealuri şi versanţi, cu o privelişte superbă. Parcăm şi o luăm la pas să ne desfătăm ochii cu frumuseţea oraşului, şi vederea largă asupra cetăţii, pe care ne mulţumim s-o privim din afară, căci e trecut de şase şi nu mai putem pătrunde între zidurile ei.
    Mai privim, mai povestim, mai chicotim, mai facem o poză, apoi hotărâm că mai avem drum lung până la Balchik, aşa că încălecăm, şi duă încă o tură prin oraş şi un popas pentru furaj la căluţ, ieşim din vechea capitală a Bulgariei şi galopăm spre est, către mare.
    Drumul este ... bulgăresc, cu porţiuni bune, porţiuni frumoase, oarecum mai mult frumoase. Înserarea se apropie şi nou suntem încă departe de destinaţie. Un apus superb, de-ţi taie respiraţia, ne însoţeşte bună bucată de drum, şi atât cât soarele încă ne călăuzeşte, nu ştim de frig. Situaţia se schimbă repede, căci intrăm în munţi, şi Soarele ne părăseşte pentru totdeauna pentru această zi.
    Cam începem să simţim că e încă aprilie, şi simţim bine. Căluţul e fierbinte şi galopează liniţtit, dar trebuie să reducem la trap, căci frigul se simte tot mai tare, chiar dacă Lina suportă cu stoicism.
    Nou popas, de noapte, pentru adăparea călăreţilor şi o supraechipare corespunzătoare, cu care încercăm să facem faţă nopţii tot mai reci.

    Ne apropiem de Varna, şi se simte o uşoară încălzire a atmosferei. Am zis uşoară, cu toate că era să mă ia cu transpiraţii, căci în nişte viraje superbe, unde căluţul tropăia bucuros, un baston luceşte-n noapte şi ne forţează să oprim. Domnul cască lată nu ştie vorbi engleză, eu nu ştiu bulgăreşte. Ce-i de făcut!? După ce se asigură că nu fac mişto de el că nu vorbesc bulgara, vede număr de 'românski' şi-mi desenează cu degetul limita de viteză: 60, siiixty, încearcă domnul uniformă. Eu i-o prezint pe Ioana, care flutura nevinovată o limită de viteză de 90. Nici localitate nu era, nici semn nu văzusem. După ce îmi explică că circulam cu 80, limita e de 60, întreabă destinaţia; află că vrem la Varna, ne arată direcţia dorită şi ne face semn de drum bun, dojenind puţin cu degetul şi repetând convulsiv: "siiixtii".
    Mulţumim, asemenea vă dorim şi noi, să prindeţi "sixty" sănătos şi vonic. Continui spre Varna şi bag seama că intru pe autostradă. Aparent, ba chiar şi testat, între Shumen şi Varna este autostradă. E drept că nu e cea mai excelentă autostradă, dar măcar e lată. Noaptea e tot mai adâncă, peisajele inexistente sau ascunse, drumul pe autostradă tot mai plictisitor. Observ că Lina se plictiseşte de moarte căci îmi iau tot mai des căşti peste ceafă, şi nu frânez deloc. Încerc să merg în valuri, cu frânări, accelerări şi decelerări, cu viraje în curbe imaginare, ocolind jaloane virtuale, doar-doar nu o adormi complet pasagerul.
    Când căştile în ceafă se înteţesc, trag pe dreapta, e momentul pentru un refresh. Un popas de ţigară, mai o gură de suc, mai o poveste, până departe mult nu este. Stăm zece minute întinşi pe o iarbă moale şi primitoare, excelent răgaz pentru spate, care începe să dea semne de tensiune.
    Suntem aproape de Varna, unde intrăm după câteva minute şi facem un popas de cafea, jar pentru căluţ, şi golirea rezervoarelor la călăreţi.

    Noaptea e frumoasă şi plăcută, frigul nu ne mai chinuie, după cafea suntem fresh din nou, aşa că o pornim pe ultima bucăţică până la Balchik. Ne dăm seama că ajungem după 12, şi propunem să tragem la malul mării, să campăm unde apucăm şi om vedea dimineaţă ce e de făcut.
    Iată-ne ajunşi în Balchik, e trecut de ora 12 şi oraşul staţiune e pustiu, nici ţipenie de om. Ne-am învârtit de câteva ori şi nu am dat peste nimic viu, părea un sat fără câini. Oprim, o pun pe Ioana să caute camping-uri în zonă, găseşte ceva şi o pun să ne ducă înspre acolo, doar că în oraş pierde străzile şi ne vede călărind stânci sau înotând în valurile mării. Încercând să ies la drumul principal, pe care bănuiam că Ioana îl cunoaşte, ajungem pe o stradă care se închide într-un hotel, Hotel Balchik. Trebuie să întoarcem, calul e greu şi îl uşurez coborând pasagerul. Dacă tot s-a dat jos Lina, ce-ar fi să intri în hotel să vezi de preţuri şi camere libere.
    După ce aflăm că există camere şi preţul e 30 leva pentru o cameră dublă, hotărâm rapid că ne ajunge cu hoinăritul pe azi şi tragem la Hotel Balchik.
    E aproape 2 noaptea, bagjele desfăcute, căluţul doarme liniştit sub copac în faţa hotelului, iar noi ne băgăm istoviţi în pat, după ce ne răcorim cu o bere locală, al cărui nume nu pot să-l pronunţ, darămite să-l mai scriu.

    Un somn binemeritat, într-un pat moale în care ne putem întinde "şalele", după un durm de 12 ore.



Bine te-am găsit,
Oraş Alb, Dionysopolis!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu