joi, 2 august 2012

Balchik - Ziua a-IV-a - "Yggdrasil fotomodel" - marţi 1 mai 20012


    Conform planului, reuşim să ne trezim dis-de-dimineaţă, împachetăm şi încărcăm căluţul, pregătiţi de drumul spre Bucureşti. Tot în hotel cu noi, fuseseră cazaţi o familie din Giurgiu, care şi ei se întorceau tot azi spre ţară. Îşi beau cafelele liniştiţi la terasă, nu aveau de legat bagaje pe mobră, ca mine, aşa că stăteau şi se tot minunau cum încarc căluţul.
    Când am pus şi ultima chingă pe bagaje şi am răsuflat uşurat, capul familiei mă întreabă, în glumă, râzând de multitudinea de bagaje: "Asta-i tot!?"
    Dacă nu i-aş fi văzut chipul, glumeţ şi binedispus, aş fi zis că mă ia la mişto. Omul totuşi zâmbea admirativ, apoi, adresându-se către soţie spune: "La noi în maşină nu încap atâtea bagaje".
    Ne bem cafeluţa şi ne mâncăm biscuitele, răsuflu şi eu, că deja m-am încins tot legând la bagaje. Parcă nu erau aşa multe când am plecat din Bucureşti, iar bagaj suplimentar nu am adunat, abia ce-am aruncat scoicile culese cu gând de suveniruri pentru prieteni. Nu de alta, dar începuseră să miroase a roze, şi nu voiam să stric mirosul de eşapament.

    În fine, ne punem căştile şi ne strecurăm şi noi, pe lângă bagaje, în şa, şi la drum. Ioana deschide gura şi începe dirijarea circulaţiei. De data aceasta, nu ne-a mai rătăcit chiar aşa de tare. Acum ne ghidează liniştită către Silistra. Totuşi ne-a scos din Balchik pe centură, observând târziu că eu ştiam un drum mai scurt spre ieşire, dar m-am încrezut, din nou, în talentele ascunse ale navigatoarei Ioana.

    E zi senină şi frumoasă, călărim liniştiţi pe drumul ce şerpuieşte prin câmpiile bulgare, alternând de la verdele crud, ce se regăseşte şi pe flamura bulgară, la galbenul aprins al câmpiilor de rapiţă. E încă dimineaţă şi drumul pare pustiu, foarte rar mai întâlnim câte un tractor pornit spre ale ogoarelor munci.
    Căluţul se descurcă minunat cu pasagerii şi bagajele. E primul drum pe care îl face încărcat cu saci de povară şi doi călăreţi în spate, dar se ţine mândru şi ne încântă la trapu-i frumos şi aşezat.
    Nu mult înainte de Dobrich, ajungem din urmă maşina de Giurgiu, care fusese cazată la acelaşi hotel cu noi, făcuseră o mică pană de şanţ, pentru că tocmai când îi depăşim observ cum iese satisfăcută din porumbi mezina familiei.
    O bună bucată de drum ne-am însoţit cu giurgiuvenii, care aveau aproximativ acelaşi stil de mers ca trapul nostru. Uneori, în afara localităţilor ne mai întrecea, pentru ca la prima localitate să trecem noi în frunte. Căluţul galopa constant, în timp ce maşina mergea mai cu frică în localităţi. Ce-i drept, la Silistra ne-am pierdut, căci noi am oprit să luăm micul dejun, chiar dacă mai târziu, în apropiere de amiezi.

    La intrarea în Silistra, Lina ochise o terasă mai arătoasă, şi am stabilit că dacă nu găsim ceva drăguţ în centru, avem unde ne retrage. Aşa s-a şi întâmplat, după două ture de centru, trecut prin piaţă şi pe bulevardul de promenadă al oraşului, ne-am îndreptat, cu burţile făcând deja scandal, către terasa ochită de Lina.
    Terasa era elegantă, iar mâncarea a fost delicioasă, ambii servind câte o omletă cu diverse legume bulgăreşti. Trebuie menţionat că la bulgari, pâinea se cere separat, şi se serveşte la felie. Chelneriţa, deşi foarte amabilă, nu ştie boabă de engleză, română, sau orice altă limbă în afară de bulgară. Reuşim să ne facem înţeleşi deoarece prietenii noştri de peste Dunăre au meniuri şi în limba română, ceea ce e de admirat.
    Cu burţile pline, ne facem siesta, Lina delectându-se cu o cafea, iar eu cu apă minerală. Soarele se înalţă to mai sus pe cer, iar atmosfera începe uşor-uşor să se încingă. Se presimt zilele caniculare specifice zonei danubiano-pontice, deşi e doar 1 mai.

    Ne facem curaj să ne avântăm în soarele tot mai dogoritor şi ne îndreptăm spre vama românească. Ajungem la bac cât să constat că se desprinde de mal în momentul când eram la 2 m de el. Dacă eram mai adormit, sau mai topit de soare, ajungeam să mă scald în Dunăre, cu cal cu tot, noroc că Lina venea în urma noastră pe jos. Am rămas pe barja din chei unde ancorau bac-urile, aşteptând următorul transport, în soarele care încingea absolut tot ce-i stătea în cale. Aproape nu mai conta faptul că echipamentele noastre erau negre, oricum nu aveam curaj să ating nimic cu mâna.
    Într-un târziu, când limbile ajungeau până la cot, apare barja care ne va trece pe malul stâng, căci e o barjă, impinsă cu străşnicie şi voinicie de vasul Perla.

    Am urcat primii, căci eram deja pe chei, apoi barja s-a umplut de maşini pline de conaţionali care se întorceau, ca şi noi, din week-endul prelungit.
    Trecerea a durat, nu mult peste un sfert de ceas, un "pătrar de vreme" cum ar fi spus Creangă în operele sale. Suntem pe malul stâng, debarcaţi, traşi la umbră unde ne răcorim cu câte un suc rece, unii dintre noi ajutând cu un fum de ţigară.
    Cum stătea Yggdrasil, obosit şi transpirat, în arşiţa zilei, iată că se apropie timid, şi puţin încurcat, un om cu suflet şi ochi de visător, care cere, la fel de timid, permisiunea de a fotografia căluţul. Voie de la noi, ca de la Banu Ghica!


    Şi se pune Cristian, un pictor de interioare de biserici, un adevărat maestru, dacă e voie să-mi explirm eu părerea, la pozat căluţul din diverse unghiuri şi poziţii. Interesul pentru motociclism se citeşte vădit în ochii săi, în care se citeşte mult mai mult decât poate îşi închipuie el.



    În scurt timp devenim prieteni, şi pe bună dreptate poţi numi prieten un artist cu poate prea mult bun simţ. O calitate pe care am remarcat-o la Cristian, cu care Lina a fost foarte de acord, e că acest nou prieten avea un iz rar întâlnit, anume mirosea a om.

    Am depănat povestiri şi am făcut schimb de date de contact, ar fi păcat să nu ţii legătura cu cineva care 'miroase a om'. Ne-am luat la revedere, de la artistul visător cu promisiunea să păstrăm legătura, şi ne-am îndreptat către Călăraşi, continuându-ne drumul spre aglomeratul şi încinsul Bucureşti. Am hotărât să evităm autostrada, şi bine am făcut, căci drumul vechi a fost plăcut şi mai răcoros probabil.
    După un ultim popas la Lehliu-Gară, la o bodegă specifică zonei, posibil cea în care s-au cunoscut Tanţa şi Costel, ne stabilim cu prietenii care rămăseseră în Bucureşti, să ne vedem pe seară la o bere în răcoarea unei terase, ajunsă deja 'acasă' pentru unii.
    Aşadar, iată-ne ajunşi în încinsul şi aglomeratul Bucureşti, încheind o nouă filă în existenţa călătorului deprins cu drumul. Sper ca pasagerul, îndurătoarea Lina, să ne fi suportat apucăturile de bătători de cărări şi să se fi simţit bine în compania noastră.



Întru tot mai multe cărări 
bătute în drumul vieţii!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu