Zorile se încăpățânează să apară în fiecare zi, creându-mi aceleași probleme, am de dat aceeași luptă între visare și realitate. E doar un fel mai frumos de a spune că lenea mă domină dimineața. Cu atât mai mult astăzi, când știu că e ultima zi, părăsim acest tărâm de vis, îmi vine și mai greu să mă trezesc.
Dana e deja pregătită, cu bagajele făcute, mă așteaptă să coborâm la masă, ultimul mic dejun turcesc. Mâncăm leneș și agale, vizibil deranjați de faptul că trebuie să ne încheiem aventura.
Plătim șederea la hotel, care s-a dovedit a fi mai ieftină decât ne înțelesesem inițial, să trăiască recepționerul, care ne zâmbește ștrengărește. Gestul său a fost din pură mărinimie, un om simplu și simpatic, și să nu uităm, și motociclist.
Căluții așteaptă cuminți pe aleea din fața hotelului, să fie încărcați cu desagii pe care i-au cărat atâta amar de drum. Totul e pregătit pentru plecare, echipați complet, când mă trezesc strigat, sau bănui, în cele din urmă, că zgomotele auzite par a fi strigătele unei femei. Nu, nu sunt un cuceritor, deși mi-aș dori, să strige femeile după mine, e doar tanti care a intrat în cameră după noi să facă curat, strigă și flutură ostentativ ceva spre mine. Obiectul îmi pare cunoscut, și are o culoare care se asortează cu Argos; interesant, le aruncă spre mine; instinctul mă face să prind din zbor și să mă uit, crăcănat la propriile-mi mănuși moto. Oare chiar eram în stare să plec fără mănuși!? Probabil că mi-aș fi dat seama că-mi lipsesc când mi-ar fi bătut vântul printre degete, dar asta se va întâmpla, cel mai probabil, pe malul celălalt al Dardanelelor. Săru-mâna tanti, ”sao” cu o plecăciune ținând mâna dreaptă pe inimă. Așa am învățat la turci, ne conformăm.
Suntem la stația de unde trebuie să luăm bacul spre Eceabat, pe malul european. Când să ne îmbarcam, iar dăm de turci, vor lire, nu primesc plastic. Povestea asta începe să sune ca începuturile, iar n-avem cash. Nu, de data asta nu mai numărăm euro, las mobra și merg frumos la un bancomat de unde scot suma necesară, iau biletele și ne îmbarcăm.
Pe bac, microbuze cu elevi, veniți să învețe istorie desigur. Doar că acum copii nu au obiective istorice, așa că roiesc în jurul nostru și fac poze ”cu maimuța”. E drept, au fost foarte civilizați și ne-au întrebat întâi dacă le permitem să ne imortalizeze digital.
Mai trec câțiva vânzători ambulanți de suveniruri, care ne vorbesc română. Ce-i drept, nu vorbesc o română curată, dar net superioară oricărei engleze vorbite de comercianți de până acum.
Ajunși pe malul european, hotărâm că nu putem trece pur și simplu prin Galliopoli fără să aducem și noi un omagiu miilor de eroi turci care și-au găsit veșnicia în aceste locuri. Peninsula e înțesată de mausolee și monumente închinate luptei de la Galliopoli din primul război mondial.
Întâi oprim să vizităm fortăreața geamănă a Canakkale-ului, pe numele ei Chilitbahir. Fac o tură pe meterezele fortăreței de unde se vede superb strâmtoarea și Canakkale-ul. Cobor rapid și plecăm mai departe, nu avem prea mult timp de vizitat astăzi.
În scurt timp observ că Argos nu a primit de mâncare astăzi și e cam slăbit. O las pe Dana cu Tigaia să-i ungă lanțul și eu mă reped până în Eceabat în căutarea unui peco.
La peco, o întâmplare neobișnuită, alimentasem de 52 lire, primesc chitanța din pompă, mă duc să plătesc, dau cu plasticu, primesc chitanță, surpriză: 62 de lire. Hm, nu-mi place! Îmi trece prin cap sfatul unui prieten, care fusese des în Istanbul, să cer restul înainte pentru că turcii fură la preț. Bun, dar aici nu e vorba de rest, cum să-mi dea rest la plastic!? Stau consternat și mă uit la cele două chitanțe cu prețuri diferite. Nenea tejghetaru' are un zâmbet cât toată fața și-mi tot repetă ”ok, ok”. Ba nu-i deloc ok nenea, nu te supăra! Fac un calcul estimativ al șanselor de a fi jefuit aici, peco era în afara orașului, la doi kilometri, în peco doar eu și trei neni, toți pe-o mână. Bine că nu mi-am scos casca, decid rapid că fac gură, nu mă las furat, din principiu.
Pun cele două chitanțe pe tejghea, mănușile în mâini și arăt diferența. Nenea continuă cu ”ok, ok” și mă bate prietenește, bănui, pe umăr. Măh nene, chiar o faci pe-a turcu!? Dau din mâini, gesticulez până înțelege, sau mă rog, renunță s-o mai facă pe-a prostul. Se uită la ceilalți doi neni, încep să gargarisească ceva, ceilalți ridică din umeri, și-l văd pe nenea că se caută în buzunare și-mi dă cash diferența de 10 lire, acompaniate de scuzele sale sincere. Încep să-l cred, sincer, că a fost doar o eroare, un typo. Emoțiile au existat datorită avertismentului primit acasă, să am grijă la bani.
Și îmi făcusem așa o părere bună despre poporul ăsta frumos. Ca să vezi cât de puternice sunt prejudecățile, acuzi oameni pe nedrept. Acum îmi cer eu scuze, în gând, pentru că am crezut, fie și pentru un minut, că nenea, care s-a arătat drăguț de la început ar fi încercat să mă fure. Iertare prietene, sunt român, învățat că oamenii nu sunt ceea ce par.
Neînțelegerea rezolvată, îmi iau la revedere cât mai prietenește posibil, ba sunt și condus până la Argos și plec spre Dana. Îi povestesc și ei întâmplarea, și e de aceeași părere, a fost o greșeală neintenționată.
Ne continuăm peregrinările, pe peninsula înțesată de mausolee și monumente care slăvesc eroii căzuți în lupta de la Galliopoli. Bineînțeles că la fiecare monument, fie și o piatră funerară, e înțesat cu autobuze pline de elevi turci. Toată peninsula mișună de microbuze și autocare pline de urmașii bravilor soldați căzuți la datorie.
După câteva ore bune de colindat pe Galliiopoli, ne dăm seama că s-a făcut târziu și noi avem drum lung în față. Schimbăm planul, nu mai mergem la Burgas, e târziu, cu siguranță ajungem noaptea, hai spre Veliko, e mai drept și mai aproape, innoptăm la Veliko. Zis și făcut! Ioana e înștiințată cu blândețe despre noua destinație, verificăm și detaliile, nu ne mai permitem ”cel mai scurt drum”, în plus de asta, Ioana dragă, te rugăm, fără autostrăzi. Astăzi trecem prin vamă și avem ceva emoții legate de experiența ”autostrada turcă”.
Ioana ne conduce cu conștiinciozitate spre Edirne, unde urmează să trecem vama, cu emoțiile crescânde. Ei, la urma urmei plătim amenda și gata, să sperăm că primesc plastic, altfel ne găsim job la vameși. Totuși vama turcă trece lejer și fără nici o problemă pentru noi. Nu la fel pot spune despre tiruri, a căror coadă se întindea pe kilometri buni.
În vamă la bulgari... haos, mașini multe, dezordonate, agitație, gălăgie, claxoane, oameni nervoși. Ne punem frumos la coadă, asta după ce ne băgasem în față, așa cum ne făceau semne cu toții, dar nea vameșu ne-a trimis 'napoi la coadă. Stăm, calmi și liniștiți, ronțăind turtă dulce și uitându-ne amuzați la toată nebunia din jurul nostru.
Dar și răbdarea noastră are limite, ne strecurăm printre mașini, mai aproape de punctul de control. Aici e așa un haos, că nici pieton nu poți trece printre mașini. Las mobra și mă ”prezant” în fața unui ghișeu, unde întreb, că moto, pe unde?
Aici văd spectacol bulgăresc, vameșii scotocesc mașinile și oamenii, mai-mai să le umble și-n chiloți. Totuși, unii trec lejer, fără nici măcar portbagaj deschis. Câte ouă în plus să aibă aceștia de au parte de tratament special? Hai Motanyce să urmărim procesul, poate ne prinde bine și nouă.
Iată cum se face: mașina trece puțin de punctul de control, să se ia notă de bărbăția supremă; șoferul se aruncă din mașină și sare în gâtul vameșului ca în brațele iubitei; în sublima îmbrățișare cu săruturi pe ambii obraji, mâna șoferului controlează subtil buzunarul vameșului, pentru verificarea bărbăției presupun; apoi i se explică bulgarului cât de grăbit e și că în mașină e ”boss, big boss”, bătându-l suav pe vameș pe umăr. La prima vedere, scena pare o revedere după mult timp între doi buni prieteni. No bun, cunoaștem secretul, hai să venim în față, așa cum și vameșul de la ghișeu îmi explicase, să tragem căluții lângă autobuz și să așteptăm cuminți controlul.
Aducem căluții în față, dar nenea cu care vorbisem pe nicăieri, ia-l de unde nu-i. E doar ”prietenul tuturor”, cel îmbrățișat cu ardoare de turcii pentru care statul la coadă e o boală de care se feresc.
E prea ocupat cu mașinile ca să ne bage în seamă, așa că după un schimb rapid de priviri cu Dana, încălecăm și-i dăm bice; oricum nu m-aș fi simțit în stare să îmbrățișez și să pup una bucată vameș bulgar cu față de comunist corupt.
Trecuți de vamă, oprim în primul peco să alimentăm, căci în Turcia am făcut calculul să ne ajungă gazul fix până în vamă. Mai trebuie menționat că la turci prețul la benzină e aproape dublu față de vecinii bulgari? Dacă în prețul benzinei e acciza pentru drumuri, atunci la turci se vede! Nu că la bulgari ar trece neobservată lipsa accizei, sau a drumurilor.
De când am intrat pe teritoriul bulgar Ioana a luat-o razna, suntem pe magistrală, ba pe europeană, ba pe câmp, e un haos total în declarațiile Ioanei. O las să strige și să se învârtă în toate direcțiile, acum sunt hotărât să ascult de hartă și indicatoare.
Nu după mult timp ne trezim iar în câmp, strada pare să se fi terminat brusc, gropi, șanțuri, tranșee. Ne mai așteptăm să apară hienele din tufișuri. Ioana spune ”înainte”, harta spune ”înainte”, ba menționează faptul că ne aflăm pe drum național, un tir trece nepăsător zdrăngănind din toate încheieturile, eu încep să-mi amintesc că pe aici am venit, acu o săptămână. Mă uit la Ioana și-o rog să mă ierte c-am blagoslovit-o considerând că m-a trimis pe drumuri aiurea; săraca fată nu putea și asfalta pentru noi.
Ori ne enervăm și începem să le zicem de dulce la bulgari, ori dăm muzica mai tare și continuăm drumul; ioi ce prostii zic, ”drum”, pardon, înaintarea. Îi dăm calmi înainte, să ieșim la asfalt, căci se apropie seara, acum știm că asfaltul e undeva în față, doar am mai fost pe-aici.
Ne-a prins noaptea, din fericire pe asfalt, mai facem un popas de cafea și tain pentru căluți, raționăm, da, încă mai putem, că o să ajungem extrem de târziu în Veliko, drept pentru care, de comun acord, hotărâm să facem doar un popas, cât să mâncăm și să-i dăm în continuare spre București. Oricât de târziu ajungem, măcar suntem în pat la noi. Planul făcut, decizia luată cu majoritate de voturi, ne continuăm drumul.
Iată-ne și în Veliko, unde Dana cunoaște un loc grozav unde putem mânca. Ne învârtim două-trei ture prin centru și acceptăm faptul că respectivul restaurant și-a luat tălpășița din Veliko, așa că tragem la o pizzerie-restaurant non-stop, cu promisiunea din partea Danei că mă v-a aduce vara aceasta la mult lăudatul restaurant.
Suntem cât se poate de obosiți, e unu noaptea și am plecat din Canakkale cam la 8-9 dimineața. Până și partea dorsală ne spune că suntem de ceva vreme în șa. O masă caldă și o cafea ne mai revigorează, chiar dacă masa constă în brânză și cartofi cu brânză, iar pâinea în Bulgaria se servește la bucată, bucată însemnând felie.
Ne echipăm și pornim pe ultima ”sută de metri” a acestei aventuri. Următoarea oprire e București. De data aceasta drumurile bulgare ne uimesc, șoseaua e lată, cu două benzi pe sens, foarte frumos virajată, o minunăție pentru mobre.
Trecem lejer granița în România, vamă nici nu există, e doar taxa de pod, care nu se plătește pentru motocicliști. Și iată-ne pe drumurile patriei, care sunt mai aglomerate și se conduce ”șmecherește”, așa că trebuie să ne păzim fundurile, doar nu am trecut peste două mii de kilometri ca să ne înecăm la mal.
Totul decurge bine și iată-ne acasă după 2.100 kilometri, 9 zile și 35 de minute; am plecat sâmbăta trecută la 5:00 AM și acum e duminică 5:35 AM.
Prima noapte în paturile noastre, după o săptămână încărcată, adormim obosiți, dar fericiți. Mie cel puțin nu mi s-a putut dezlipi zâmbetul de pe față până târziu în această zi.
Mai trec câțiva vânzători ambulanți de suveniruri, care ne vorbesc română. Ce-i drept, nu vorbesc o română curată, dar net superioară oricărei engleze vorbite de comercianți de până acum.
Ajunși pe malul european, hotărâm că nu putem trece pur și simplu prin Galliopoli fără să aducem și noi un omagiu miilor de eroi turci care și-au găsit veșnicia în aceste locuri. Peninsula e înțesată de mausolee și monumente închinate luptei de la Galliopoli din primul război mondial.
Întâi oprim să vizităm fortăreața geamănă a Canakkale-ului, pe numele ei Chilitbahir. Fac o tură pe meterezele fortăreței de unde se vede superb strâmtoarea și Canakkale-ul. Cobor rapid și plecăm mai departe, nu avem prea mult timp de vizitat astăzi.
În scurt timp observ că Argos nu a primit de mâncare astăzi și e cam slăbit. O las pe Dana cu Tigaia să-i ungă lanțul și eu mă reped până în Eceabat în căutarea unui peco.
La peco, o întâmplare neobișnuită, alimentasem de 52 lire, primesc chitanța din pompă, mă duc să plătesc, dau cu plasticu, primesc chitanță, surpriză: 62 de lire. Hm, nu-mi place! Îmi trece prin cap sfatul unui prieten, care fusese des în Istanbul, să cer restul înainte pentru că turcii fură la preț. Bun, dar aici nu e vorba de rest, cum să-mi dea rest la plastic!? Stau consternat și mă uit la cele două chitanțe cu prețuri diferite. Nenea tejghetaru' are un zâmbet cât toată fața și-mi tot repetă ”ok, ok”. Ba nu-i deloc ok nenea, nu te supăra! Fac un calcul estimativ al șanselor de a fi jefuit aici, peco era în afara orașului, la doi kilometri, în peco doar eu și trei neni, toți pe-o mână. Bine că nu mi-am scos casca, decid rapid că fac gură, nu mă las furat, din principiu.
Pun cele două chitanțe pe tejghea, mănușile în mâini și arăt diferența. Nenea continuă cu ”ok, ok” și mă bate prietenește, bănui, pe umăr. Măh nene, chiar o faci pe-a turcu!? Dau din mâini, gesticulez până înțelege, sau mă rog, renunță s-o mai facă pe-a prostul. Se uită la ceilalți doi neni, încep să gargarisească ceva, ceilalți ridică din umeri, și-l văd pe nenea că se caută în buzunare și-mi dă cash diferența de 10 lire, acompaniate de scuzele sale sincere. Încep să-l cred, sincer, că a fost doar o eroare, un typo. Emoțiile au existat datorită avertismentului primit acasă, să am grijă la bani.
Și îmi făcusem așa o părere bună despre poporul ăsta frumos. Ca să vezi cât de puternice sunt prejudecățile, acuzi oameni pe nedrept. Acum îmi cer eu scuze, în gând, pentru că am crezut, fie și pentru un minut, că nenea, care s-a arătat drăguț de la început ar fi încercat să mă fure. Iertare prietene, sunt român, învățat că oamenii nu sunt ceea ce par.
Neînțelegerea rezolvată, îmi iau la revedere cât mai prietenește posibil, ba sunt și condus până la Argos și plec spre Dana. Îi povestesc și ei întâmplarea, și e de aceeași părere, a fost o greșeală neintenționată.
Ne continuăm peregrinările, pe peninsula înțesată de mausolee și monumente care slăvesc eroii căzuți în lupta de la Galliopoli. Bineînțeles că la fiecare monument, fie și o piatră funerară, e înțesat cu autobuze pline de elevi turci. Toată peninsula mișună de microbuze și autocare pline de urmașii bravilor soldați căzuți la datorie.
După câteva ore bune de colindat pe Galliiopoli, ne dăm seama că s-a făcut târziu și noi avem drum lung în față. Schimbăm planul, nu mai mergem la Burgas, e târziu, cu siguranță ajungem noaptea, hai spre Veliko, e mai drept și mai aproape, innoptăm la Veliko. Zis și făcut! Ioana e înștiințată cu blândețe despre noua destinație, verificăm și detaliile, nu ne mai permitem ”cel mai scurt drum”, în plus de asta, Ioana dragă, te rugăm, fără autostrăzi. Astăzi trecem prin vamă și avem ceva emoții legate de experiența ”autostrada turcă”.
Ioana ne conduce cu conștiinciozitate spre Edirne, unde urmează să trecem vama, cu emoțiile crescânde. Ei, la urma urmei plătim amenda și gata, să sperăm că primesc plastic, altfel ne găsim job la vameși. Totuși vama turcă trece lejer și fără nici o problemă pentru noi. Nu la fel pot spune despre tiruri, a căror coadă se întindea pe kilometri buni.
În vamă la bulgari... haos, mașini multe, dezordonate, agitație, gălăgie, claxoane, oameni nervoși. Ne punem frumos la coadă, asta după ce ne băgasem în față, așa cum ne făceau semne cu toții, dar nea vameșu ne-a trimis 'napoi la coadă. Stăm, calmi și liniștiți, ronțăind turtă dulce și uitându-ne amuzați la toată nebunia din jurul nostru.
Dar și răbdarea noastră are limite, ne strecurăm printre mașini, mai aproape de punctul de control. Aici e așa un haos, că nici pieton nu poți trece printre mașini. Las mobra și mă ”prezant” în fața unui ghișeu, unde întreb, că moto, pe unde?
Aici văd spectacol bulgăresc, vameșii scotocesc mașinile și oamenii, mai-mai să le umble și-n chiloți. Totuși, unii trec lejer, fără nici măcar portbagaj deschis. Câte ouă în plus să aibă aceștia de au parte de tratament special? Hai Motanyce să urmărim procesul, poate ne prinde bine și nouă.
Iată cum se face: mașina trece puțin de punctul de control, să se ia notă de bărbăția supremă; șoferul se aruncă din mașină și sare în gâtul vameșului ca în brațele iubitei; în sublima îmbrățișare cu săruturi pe ambii obraji, mâna șoferului controlează subtil buzunarul vameșului, pentru verificarea bărbăției presupun; apoi i se explică bulgarului cât de grăbit e și că în mașină e ”boss, big boss”, bătându-l suav pe vameș pe umăr. La prima vedere, scena pare o revedere după mult timp între doi buni prieteni. No bun, cunoaștem secretul, hai să venim în față, așa cum și vameșul de la ghișeu îmi explicase, să tragem căluții lângă autobuz și să așteptăm cuminți controlul.
Aducem căluții în față, dar nenea cu care vorbisem pe nicăieri, ia-l de unde nu-i. E doar ”prietenul tuturor”, cel îmbrățișat cu ardoare de turcii pentru care statul la coadă e o boală de care se feresc.
E prea ocupat cu mașinile ca să ne bage în seamă, așa că după un schimb rapid de priviri cu Dana, încălecăm și-i dăm bice; oricum nu m-aș fi simțit în stare să îmbrățișez și să pup una bucată vameș bulgar cu față de comunist corupt.
Trecuți de vamă, oprim în primul peco să alimentăm, căci în Turcia am făcut calculul să ne ajungă gazul fix până în vamă. Mai trebuie menționat că la turci prețul la benzină e aproape dublu față de vecinii bulgari? Dacă în prețul benzinei e acciza pentru drumuri, atunci la turci se vede! Nu că la bulgari ar trece neobservată lipsa accizei, sau a drumurilor.
De când am intrat pe teritoriul bulgar Ioana a luat-o razna, suntem pe magistrală, ba pe europeană, ba pe câmp, e un haos total în declarațiile Ioanei. O las să strige și să se învârtă în toate direcțiile, acum sunt hotărât să ascult de hartă și indicatoare.
Nu după mult timp ne trezim iar în câmp, strada pare să se fi terminat brusc, gropi, șanțuri, tranșee. Ne mai așteptăm să apară hienele din tufișuri. Ioana spune ”înainte”, harta spune ”înainte”, ba menționează faptul că ne aflăm pe drum național, un tir trece nepăsător zdrăngănind din toate încheieturile, eu încep să-mi amintesc că pe aici am venit, acu o săptămână. Mă uit la Ioana și-o rog să mă ierte c-am blagoslovit-o considerând că m-a trimis pe drumuri aiurea; săraca fată nu putea și asfalta pentru noi.
Ori ne enervăm și începem să le zicem de dulce la bulgari, ori dăm muzica mai tare și continuăm drumul; ioi ce prostii zic, ”drum”, pardon, înaintarea. Îi dăm calmi înainte, să ieșim la asfalt, căci se apropie seara, acum știm că asfaltul e undeva în față, doar am mai fost pe-aici.
Ne-a prins noaptea, din fericire pe asfalt, mai facem un popas de cafea și tain pentru căluți, raționăm, da, încă mai putem, că o să ajungem extrem de târziu în Veliko, drept pentru care, de comun acord, hotărâm să facem doar un popas, cât să mâncăm și să-i dăm în continuare spre București. Oricât de târziu ajungem, măcar suntem în pat la noi. Planul făcut, decizia luată cu majoritate de voturi, ne continuăm drumul.
Iată-ne și în Veliko, unde Dana cunoaște un loc grozav unde putem mânca. Ne învârtim două-trei ture prin centru și acceptăm faptul că respectivul restaurant și-a luat tălpășița din Veliko, așa că tragem la o pizzerie-restaurant non-stop, cu promisiunea din partea Danei că mă v-a aduce vara aceasta la mult lăudatul restaurant.
Suntem cât se poate de obosiți, e unu noaptea și am plecat din Canakkale cam la 8-9 dimineața. Până și partea dorsală ne spune că suntem de ceva vreme în șa. O masă caldă și o cafea ne mai revigorează, chiar dacă masa constă în brânză și cartofi cu brânză, iar pâinea în Bulgaria se servește la bucată, bucată însemnând felie.
Ne echipăm și pornim pe ultima ”sută de metri” a acestei aventuri. Următoarea oprire e București. De data aceasta drumurile bulgare ne uimesc, șoseaua e lată, cu două benzi pe sens, foarte frumos virajată, o minunăție pentru mobre.
Trecem lejer granița în România, vamă nici nu există, e doar taxa de pod, care nu se plătește pentru motocicliști. Și iată-ne pe drumurile patriei, care sunt mai aglomerate și se conduce ”șmecherește”, așa că trebuie să ne păzim fundurile, doar nu am trecut peste două mii de kilometri ca să ne înecăm la mal.
Totul decurge bine și iată-ne acasă după 2.100 kilometri, 9 zile și 35 de minute; am plecat sâmbăta trecută la 5:00 AM și acum e duminică 5:35 AM.
Prima noapte în paturile noastre, după o săptămână încărcată, adormim obosiți, dar fericiți. Mie cel puțin nu mi s-a putut dezlipi zâmbetul de pe față până târziu în această zi.
DA! Misiune îndeplinită, aventură reușită!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu