E duminică, ne trezim dintr-un somn adânc şi odhinitor, binemeritat după goana de ieri. Istanbulul e trezit de mult şi plin de viaţă, străzile forfotind de localnici şi turişti. Se simte în aer, atmosfera unui oraş turistic.
Luăm un mic dejun specific turcesc: ouă, brânză, roşii şi ceai, nelipsitul ceai turcesc. Ne verificăm căluţii, strângem din bagaje şi o luăm la pas prin oraş.
Castelul Topkapi, împunător pe malul Bosforului, priveşte oraşul, superior şi mândru parcă. Fosta reşedinţă a sultanilor, acum îşi primeşte vizitorii cu un aer de bătrân înţelept şi obosit de aceeaşi poveste, depănată si repetată în nenumărate rânduri.
Alături se înalţă impunătoare, colorată şi puţin "ciudată", Hagia Sofia, cu arhitectura amestecat bizantină şi otomană.
Peste micul părculeţ cu piaţă, Sultanahmet, cu o grădină superbă şi o fântână arteziană de toată frumuseţea, păzită de un turc din poveşti, străjuieşte Moscheea Albastră, nume obţinut datorită mozaicului interior predominant albastru.
Un lucru trebuie specificat despre Istanbul, pisicile şi lalelele sunt la ele acasă în acest oraş. Pisicile sunt plictisite şi apatice, aproape indiferente la forfota oraşului, iar lalele... sunt lalele, cele mai frumoase flori.
Nu prea ne descurcăm cu engleza, nu pare a fi o limbă acceptată de turci, dar spre surprinderea noastră, româna pare a fi vorbită de tot mai mulţi comercianţi care incearcă să ne vândă orice. Şi au un stil de a te convinge, că ar putea să-ţi vândă şi ce nu ai nevoie şi tu să fii convins că ai făcut o afacere bună. Nu mă pricep la negocieri, dar merge de minune stilul "take it or leave it". Cântăresc preţul cerut, calculez un preţ cinstit, ofer suma respectivă, dacă acceptă cumpărăm, dacă nu, la revedere, e plin bazarul. Până acum a funcţionat, dar la cât de repede acceptă comercianţii, mă gândesc că şi aşa ofer prea mult. Oricum, amândoi părem a fi mulţumiţi cu afacerea făcută.
Duminica o încheiem cu o plimbare pe Bosfor, cu un vaporaş care ne prezintă ambele părţi ale oraşului, separate de Bosfor, plimbandu-ne pe graniţa dintre cele două continente. Soarele se lasă uşor peste apele aurii ale Cornului de Aur, demonstrandu-ne de unde i se trage numele.
E luni deja şi avem în faţă o nouă zi.
Turcii, deşi agresivi în a-şi atrage clienţii, sunt prietenoşi, zâmbesc, fac conversaţie, aşa cum pot. Am exersat limbajul gimnastic de aproape nu trebuie să scot un sunet ca să mă înţeleg cu turcii.
Ceaiul turcesc e cu siguranţă emblema oraşului. Peste tot unde ne-am plimbat, patronii, fie că aveau un mic butic, ori un magazin mare de covoare, sunt îmbrăcaţi la costum, fumează "ca un turc" şi stau cu nelipsitul ceiuţ în mână.
În bazar, un amalgam imens de magazinaşe, în care te poţi pierde liniştit, lumea mişună în toate direcţiile, ca într-un furnicar, fiecare îngrijorat şi grăbit de parcă ar avea cea mai importantă misiune de rezolvat. Doar noi ne plimbăm agale, căscăm gura ici şi colo, evitând contactul vizual cu vânzătorii, în ai căror ochi dacă te-ai uitat odată, ar fi în stare să te urmărească toată ziua să te convingă că ai nevoie de acel covor, eşarfă sau orice ar vinde ei.
Observăm un lucru interesant, şi plăcut în acelaşi timp, turcilor le sunt pe plac românii şi cu atât mai mult motocicliştii. Multă lume din bazar, şi nu numai, intră în vorbă cu noi, doar-doar le-om arăta motoarele, pentru că gecile moto ne dau de gol.
Trebuie să recunoaştem că in Istanbul, ca şi în restul Turciei de altfel, motociclismul e la modă, deşi la o scară mai mică, scară tehnică in cc, şi la un nivel de siguranţă precar. Peste tot motociclete de 125cc, predominant CBR 125 şi CBF 125, casca e un instrument opţional, şi atunci când există se poartă pe mână, un fel de cotieră.
Tot în bazar, cumpărând un costumaş de turculeţ pentru Ştrumfu-mi scump, negociez preţul cu nenea, că deh, mi-a intrat în sânge. Farhad să-l numim, căci, să mă ierte, i-am uitat numele, acceptă preţul oferit de mine, după care recunoaşte că a acceptat doar pentru că sunt motociclist. Şi el a fost zmeu, odată pe vremuri, ne povesteşte într-o engleză stricată şi cu prea puţine verbe, dar s-a liniştit după un accident care l-a costat doi dinţi. Ne spune că ar mai merge şi acum, deşi o face, dar foarte rar şi regulamentar, pentru că nu-i permite logodnica, Farhaza s-o numim. Glumesc, puţin nostalgic, pe seama sa, cu pasiunea moto şi logodnica, pe care nu le poate impăca, apoi ne luăm rămas bun de la el, după ce ne lasă o carte de vizită, cu numărul său de telefon, în caz că am avea nevoie de ceva, zice Farhad. Îţi mulţumim Farhad şi-ţi dorim baftă cu motociclismul şi logodnica.
La ieşirea din bazar, dăm de un magazin de aur în care se vorbeşte româneşte. Aflăm că patronii sunt români şi magazinul e românesc. Foarte interesant, am ajuns să vindem aur turcilor.
După ce terminăm de cumpărat suveniruri şi alte acareturi, mâncăm câte un porumb fiert, apoi ne băgăm într-o cafenea-ceainărie-narghilerie să-mi satisfac şi eu un pitic, ( ce dansează ): vreau să stau turceşte, să beau ceai şi să fumez narghilea. Şi da, am facut-o. Ne-am simţit atât de bine, că zăceam ca nişte paşe pe divan, fumegând agale şi visând, fiecare în dreptul său. Am fost treziţi la realitate de un "turc", cum că aici nu ar fi hotel, aici se bea şi se pleacă. Ne ridicăm sictiriţi şi plecăm în silă, totuşi recreerea a fost minunată, ne-am simţit cu adevarat turceşte.
Mâncarea la turci e gustoasă şi făcută bine, condimentată şi arătoasă. După ce am vizitat un muzeu tehnic şi cisterna de apă a 'Stambulului din timpuri otomane, tragem la terasa amicului pe care ni-l făcusem în prima seară, şi care s-a dovedit a fi cel mai bun vorbitor de engleză de până acum in Turcia. El ne explică unele aspecte ale Istanbulului, taxele de lux, preţul ridicat al benzinei, electronice 'made in Siria', cartierul unde beau turcii, deşi religia le-o interzice, aglomeraţia urbană, stilul de condus în oraş, şi câte şi mai câte îi trec lui prin cap că ne-ar interesa pe noi, ca turişti.
Seara, ne plimbăm agale pe străzile oraşului vechi. La un colţ, un otoman, îmbrăcat turceşte şi vânzând sirop de şerbet, ne acostează să facem poze cu el. Otomanul e atât de convingător, că ne aşezăm la poze şi ne trezim cu două pahare de sirop turnate dintr-un vas antik ce se poartă în spate şi cu gât de lebadă sau dragon. După ce mulţumim, înainte să plecaăm, îmi dă prin cap să-i las bacşiş, vorba turcului. Observ stupefiat că nu vrea cele două lire, cere 14. Domnule otoman, aţi fi turc, îmbrăcat frumos, vorbăreţ şi aparent simpatic, dar ori iei 2 lire, ori nimic. Vazând că vorbesc serios şi dăm să o luăm din loc, se mulţumeşte cu cele 2 lire, pretinzând el că face reducere pentru că suntem români. Drept, Turcia, totul se negociază, dar asta e jaf la drumul mare.
Ne vedem mai departe de plimbare, uitând episodul "otoman automatisk antik", apoi ne îndreptăm spre hostelul unde ne-am cazat în 'Stambul, pentru că dimineaţă pornim mai departe, în cucerirea Turciei.
Noapte bună, pentru ultima dată, 'Stambul, oraş capitală a civlizaţiilor, îţi mulţumim de găzduire!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu