După felu-mi împrăştiat, am reuşit să mă trezesc la 4:28 AM, după ce ceasul a sunat în 3 rânduri.
După lupte seculare cu instalatul bagajelor pe înger, după echiparea ca şi cum aş ieşi in spaţiu, am plecat la drum aproape de orele 6:00 AM, totuşi încrezători că avem suficient timp să străbatem cei aproximativ 600 de kilometri, după calcule estimative.
Primii 60 de kilometri au fost parcuşi uşor, şi am trecut rapid vama la bulgari prin Giurgiu - Ruse, traversând Dunărea pe podul cu acelaşi nume.
După vamă ne dăm seama că nu avem hartă şi nu am printat traseul, la care lucrasem cu două săptămâni înainte. Soluţia de moment, pe care ne şi bazasem, o scoatem de la naftalină pe Ioana , GPS-ul achiziţionat cu aproape 2 ani înainte pentru o eventuală ieşire spre Copenhaga. Ioana răspunde prompt chemării şi ne îndrumă spre sud, cu o mică abatere spre est, nebăgată in seamă iniţial.
Mica abatere s-a dovedit a fi mai târziu o eroare de pilotaj. Aşa-mi trebuie dacă mă încred în femeie, în special când vine vorba de orientarea în spaţiu. Ioana de fapt vroia să ne ducă la destinaţie, în Istanbul, doar că, neverificând setările, coana noastră copilot ne ducea pe "cel mai scurt drum". Cel mai scurt, după umila sa părere nu ţine cont de starea drumurilor şi categoria lor ci doar de kilometri în sine. Astfel am descoperit pe pielea noastră, sau mai bine zis pe pielea căluţilor, ce mirobolante sunt drumurile în Bulgaria. Odată că bulgarii sunt cei care au inventat peticul peticului peticit. Şi asta pe drumurile europene. Pe naţionale, gropile erau la ele acasă, dar nu-i deranjau deloc pe localnici care goneau nestingheriţi. Acum să nu mai vorbim de celelalte categorii de drumuri, pt că jicnesc până şi cea mai umilă uliţă, drum forestier, urmă de caruţă, potecă de capre, sau orice vă trece prin cap.
Lăsăm drumurile Bulgariei în grija lor, să şi le înjure singuri, noi le avem pe ale noastre. Reparăm greşeala Ioanei şi ieşim in europeana care să ne ducă la vama cu turcii din apropiere de Edirne, unde plănuisem iniţial şi lăsăm caluţii să galopeze pe autostrada Bulgară... neterminată, pe bucăţi, dar autostradă. A, pardon, Magistrală, cum o numesc cu mândrie vecinii noştri bulgari.
Ajunşi în vama turcă, formalităţi, paşapoarte, asigurări, acte, în final "Bine aţi venit" şi iată-ne pe teritoriu otoman.
Oprim la un popas cu benzinărie, restaurant, magazine, să îngurgităm ceva, căci e deja opt seara şi e cam târzior. Drumurile bulgare ne-au stricat puţin calculele.
La popas, turci, card nu primesc, vor bani. Noi, bani nu, dăm cu plasticu'. Hm... ce facem, nu mâncăm? "Light bulb"... îmi amintesc de monezile de euro adunate cu sârguinţă de tata, să trăiască, şi hai la negociat cu pumnu' de euroi. După numărătoarea Danei ştim că sunt peste 10 EUR. Bun, zic, scot eu ceva de 10 euro, şi negociez doua meniuri la 9 euro. Giugiuc, deja economie de 1 EUR. Ne punem încrezători la masă să aşteptăm mâncarea, şi hai să numărăm bănuţii că omu vrea 9 euroi. Dă-i şi numără şi mă pierd pe la 7 virgulă ceva. Nu, am greşit, dă din nou la abac. Tot 7,85 euro. Grav, nu ies cei "peste 10 euro". Bun, nici aici nu am verificat setările, o fi fost tot pe "cel mai scurt".
Şi aici intervine şarmul feminin care repară eroarea, chestie pe care Ioana nu o poate face nici în 10.000 de ani cu toate chipurile posibile. Şi astfel, reuşeşte Dana să schimbe 10 RON pe 5 lire turceşti, cu care completăm euroii să ne plătim masa, care de altfel a fost delicioasă. Ne scăpăm şi de gândurile de a spăla vase in completarea diferenţei.
Mulţumim frumos pentru masa delicioasă şi pentru ceaiurile primite de la un admirator ai căluţilor, încălecăm şi ne pregătim de galop. Vine noaptea şi mai avem 240 de kilometri până in Istanbul, şi nu avem cazarea rezervată.
Autostrada turcească e bună, nu ne putem plânge, se galopează lejer. De plictiseală am descoperit o formaţie de mers, ca avioanele de luptă, căluţilor le place să alerge bot lângă bot, 4 ochi văd mai bine.
Aproape de miezul nopţii, când cel puţin eu începusem să tremur de frig, intrăm în Istanbul. Aici am schimbat rapid tremuratul, din frig pe emoţii. În Istanbul nu există trafic, nu se conduce haotic, nu se circulă bezmetic. NU, e o luptă! Luptă pe care căluţii noştri, obosiţi de atâta drum, nu prea au şanse să o câştige în faţa monştrilor pe 4 roţi cu becuri laterale galbene inutile.
Aici mi-a fost pusă greu la încercare atenţia distributivă. Un ochi la Ioana care ne duce, unde trebuie de data aceasta, de ruşine cred. Un ochi în oglindă să nu o pierd pe Dana şi vreo zece în toate părţile, să mă feresc de turcii, berberii şi otomanii care curg câtă frunză câtă iarba din toate părţile, şi prea puţin păsându-le că suntem şi noi pe câmpul de luptă stradal. Ori poate au mirosit aromă de "ghiaur" şi fac inteţionat.
Condusul la turci se numeşte supravieţuire! Ajunşi în zona dorită, cu hostelurile căutate, parcăm, atenţi totuşi căci poţi fi călcat şi pe trotuar, şi ne încercăm norocul la cazare. După patru încercări eşuate ale mele, Dana încearcă un singur hostel. Mda, femeia! Bineînţeles, cameră liberă, chiar ok, şi ieftină pe deasupra.
Am legat căluţii după indicaţiile localnicilor, oameni binevoitori, pe care de altfel ni i-am făcut şi prieteni. Bineînţeles, dacă suntem din România, "ce faci?, Hagi!, eşti binie?"
După ce am eliberat căluţii de poveri, ne-am instalat în cameră şi ne-am pus pe somn, un somn adânc si binemeritat după cei 700+ kilometri.
Aproape de miezul nopţii, când cel puţin eu începusem să tremur de frig, intrăm în Istanbul. Aici am schimbat rapid tremuratul, din frig pe emoţii. În Istanbul nu există trafic, nu se conduce haotic, nu se circulă bezmetic. NU, e o luptă! Luptă pe care căluţii noştri, obosiţi de atâta drum, nu prea au şanse să o câştige în faţa monştrilor pe 4 roţi cu becuri laterale galbene inutile.
Aici mi-a fost pusă greu la încercare atenţia distributivă. Un ochi la Ioana care ne duce, unde trebuie de data aceasta, de ruşine cred. Un ochi în oglindă să nu o pierd pe Dana şi vreo zece în toate părţile, să mă feresc de turcii, berberii şi otomanii care curg câtă frunză câtă iarba din toate părţile, şi prea puţin păsându-le că suntem şi noi pe câmpul de luptă stradal. Ori poate au mirosit aromă de "ghiaur" şi fac inteţionat.
Condusul la turci se numeşte supravieţuire! Ajunşi în zona dorită, cu hostelurile căutate, parcăm, atenţi totuşi căci poţi fi călcat şi pe trotuar, şi ne încercăm norocul la cazare. După patru încercări eşuate ale mele, Dana încearcă un singur hostel. Mda, femeia! Bineînţeles, cameră liberă, chiar ok, şi ieftină pe deasupra.
Am legat căluţii după indicaţiile localnicilor, oameni binevoitori, pe care de altfel ni i-am făcut şi prieteni. Bineînţeles, dacă suntem din România, "ce faci?, Hagi!, eşti binie?"
După ce am eliberat căluţii de poveri, ne-am instalat în cameră şi ne-am pus pe somn, un somn adânc si binemeritat după cei 700+ kilometri.
Noapte bună Istanbul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu