Ziua a-III-a - "Doar o scurtătură" - luni 08 august

     Mă trezesc, cu oarece sete, o arşiţă câştigată de cu seară, de la sticla de pălincă pe care am împărţit-o cu Alecu, ultimii străjeri rămaşi în noapte. Uşor-uşor, revin amintirile din seara precedentă, seară terminată de cei doi străjeri, aprigi inamici ai alcoolului, sugând sticla de pălincă şi dându-ne alene într-un leagăn al gazdei, cel mai probabil pentru a combate efectul de teren mişcător şi cer rotitor.

     Remarc că este foarte devreme, iar telefonul lui Melciu confirmă acest lucru, printr-un cântec prelung care a reuşit să-i trezească pe toţi din cameră, mai puţin posesorul telefonului, care nu se trezeşte nici când este apostrofat de somnoroşi. Mă dau jos din pat şi merg după apă, setea se cere stinsă. După ce-mi potolesc setea, aduc apă şi în cameră, imaginând-mi că mai sunt oameni care se simt... stingheri.

     Somnoroşi, cu ochii închişi, mormăind, îşi potolesc setea pe rând, apoi se întorc la cele treburi din vis.

     Contrar numelui şi vitezei sale de reacţie, Melciu e printre cei harnici, căci la scurt timp iese din cameră, urmat aproape imediat de Dana. Alecu, Crissu şi Ileana au rămas să mai tragă la aghioase, vorba lui nenea Iancu, la fel şi cei trei din camera de jos, Lore, Gaby şi Chiller.

     Acum suntem ca la fotbalul din curtea liceului, trei echipe de câte trei. Cele două echipe enunţate adineauri fiind deja instalate pe terenul de joc, iar noi, echipa de pe tuşă, hotărâm să mergem în sat să bem o cafea. Aşa şi facem, pornim la pas spre "centru". Servim cafeaua la o terasă cunoscută de Dana şi Melciu din ziua anterioară, unde cerem şi micul dejun, eu bucurându-mă de laptele sănătos şi proaspăt de vacă, după care râvnisem tot drumul din Danemarca. Dana păstrează tradiţia şuncii din Ardeal, căci micul ei dejun, rustic şi foarte bine aranjat, e plin de specificile Ardealului: şuncă, ceapă, caltaboşi, şi totul făcut proaspăt, acolo. Nici Melciu nu se dezminte de bucătăria ardeleanească, desfătându-se cu o mămăliguţă, brânză şi ou "a la Scărişoara".

     Stăm cu burţile în sus, leneşi, în bătaia Soarelui, înconjuraţi de linişte, singurul zgomot fiind pârâiaşul ce curge lângă terasă şi simţim starea de concediu. O tu, dulce lene, învăluie-ne!

     În toată această linişte, percepem un sunet modern: sună mobilul. S-au trezit somnoroşii - echipele rămase acasă, au câştigat meciul cu somnul.

     Ne întoarcem la gazdă, unde ne reunim toată gaşca. Toată lumea e trează, cafeaua e făcută şi agitaţia cu strânsul bagajelor a început.

     E o atmosferă de tabără de copii care urmează să plece, lume agitată cărând bagaje în stânga şi-n dreapta, fiecare întrebând pe fiecare dacă nu i-a văzut 'nuştiuce-ul'. Forfota mai ţine până când bagajele sunt înghesuite în cele două maşini, 'tancul' condus de Gaby şi 'furia roşie turbo' condusă de Ileana. Bagajele împărţite, urmează împărţirea pasagerilor, că deh, de atâtea bagaje nu mai e loc de oameni, aşa că mare parte ne vom deplasa călare. Alecu nu-şi împarte Târfuliţa cu nime', aşa că va galopa singur; Melciu o are pasager pe Lore, iar eu, privilegiat, voi transporta şefa grupului, pe Crissu. Chiller îi ţine de urât lui Gaby în tanc, iar Dana călătoreşte cu Ileana în micuţul Matiz, poreclit Bubu.

     Bun, formaţia e completă, totul pregătit de drum, ne luăm rămas bun de la gazde, mulţumim pentru plăcuta şedere de la Gârda de Sus, şi plecăm. Plecăm! Aşa e, dar încotro!? Planul ar fi să vizităm Peştera lui Ionele care e aici în zonă, urcăm puţin drumul spre Gheţar să vedem peisaje şi nişte chei, după care coborâm şi ne îndreptăm spre Chişcău, la Peştera Urşilor, unde urmează să şi înnoptăm. Un plan cât se poate de firesc de altfel.

     Cum şefa e în spatele meu, suflându-mi în ceafă, pornesc primul la drum, mă rog, nu chiar primul, dar depăşim convoiul pe drum. Nici nu se încălzeşte bine motorul că am şi ajuns la Peştera lui Ionele.

      Oprim, parcăm, dezechipăm, rearanjăm şi ne dăm la vizitat peştera şi împrejurimile. Peştera "Poarta lui Ionele" e mai mult o grotă decât o peşteră, doar o intrare umedă şi întunecoasă care se termină la 10-15 metri de intrare printr-un bazin plin de apă.

     După ce am făcut-o suficient pe-a speologii, unii dintre noi pe-a biologii, adunând şi fotografiind toţi gândacii de peşteră, ne fotografiem şi noi, ca un grup binedispus de omuleţi veseli şi voioşi, porniţi în cucerirea Apusenilor. Un început de sentiment de Cireşarii îşi făcu loc în acele momente, şi fluturaşii specifici emoţiilor provocate de necunoscut şi aventură.

     Deşi o parte a grupului abia dacă ne cunoşteam, unii fiind chiar la primul contact, "Poarta lui Ionele" a fost primul punct de închegare a unei relaţii profunde de grup unit, prin faptul că aici am acţionat pentru prima dată ca o echipă, făcând lanţ uman în joaca noastră de-a speologii. Deja se prevede începutul unei aventuri frumoase cu nişte oameni minunaţi. Doar prima zi pentru mine, dar simt cumva că această vacanţă va fi minunată.

      Ne întoarcem la maşini şi la căluţi şi ne îmbarcăm pentru a urca pe drumul ce şerpuieşte în faţa noastră, îngust, doar cu o bandă, către înălţimi. Îl urmăm, atât cât vedem că ne permite drumul public, care am observat noi, era în reparaţii, sau mai exact, în extindere. Ajunşi la capătul superior, unde suntem avertizaţi de un semn rutier, că drumul public s-a terminat, oprim să stăm la taifas şi să ne reunim, căci căluţii au galopat ceva mai rapid decât maşinile. Locul unde am oprit, e o intersecţie, dacă se poate spune intersecţie, pentru că ce am intersectat e o urmă de maşini prin pădure, unde nişte localnici încarcă o maşină cu lemne. Harta ne arată că drumul asfaltat, sau mă rog, pavat, se termină la Gheţar, e drum înfundat, daaaar, îl avem pe Melciu, care descoperă el pe hartă o urmă de capră neagră. Intră în vorbă cu localnicii, apoi vine fericit la noi, cu un zâmbet pe care eu îl cunoşteam şi deja îmi îngheţase sângele în vene, "Copii, am descoperit un drum!".

     Clasic Melciu. Ţin să specific, Melciu o bate pe Ioana la fundu gol când vine vorba de "scurtături". De parcă ar fi lucrat în vânzări, încearcă să ne prezinte oferta, cum că drumul decoperit e bun, uscat, frumos, prin pădure, e scurt, "în două ore suntem în Padiş", ca să-l citez pe Melciu, care-l citea pe nenea care îi prezentase drumul ca fiind mai bun ca europenele asfaltate.

     Reacţiile grupului: fetele, încântate toate, doar Ileana puţin îngrijorată că trebuie să ducă Matizul pe off-road. Alecu abia dorea să-şi încerce Târfuliţa pe drumuri. Pardon, am zis drumuri; urme de căruţă şi TAF-uri. Chiller e pasager în Tancul lui Gaby aşa că e indiferent. Gaby nu e deloc încântat de idee. Eu îl susţin pe Gaby şi votez întoarcerea pe drumuri asfaltate. Aparent suntem doar noi doi, din nouă, care votează asfaltul. Ne uităm lung unul la altul, ne scărpinăm la ceafă, avem două opţiuni, ne întoarcem pe asfalt şi ne reunim cu grupul la Chişcău sau ne băgăm pe off-road? Argos ştie de nămoale şi off-road-uri, am trecut prin multe împreună, aşa că mai-mai am vrea şi noi pe off-road.

     Discuţiile continuă, se caută soluţii, până când hotărâm să ne supunem votului majorităţii, ne băgăm la nămoale. Argos e scutit de orice bagaj, chiar şi de pasager, aşa că încuviinţează şi el alegerea făcută.

     Aventura începe acolo unde planurile se termină, iar în cazul nostru, cu Melciu lângă noi, aventura începe acolo unde se termină asfaltul. Atât eu, cât şi Alecu şi Dana ştim ce înseamnă "două ore" pe off-road cu Melciu. Ultima dată când am auzit fraza asta din gura lui, ne-am învârtit vre-o 3-4 ore prin nămoale, ca să ieşim cu 200 de metri mai jos de locul unde am intrat.

     Iată-ne aşadar, încolonaţi, curajoşi, pregătiţi să înfruntăm muntele şi pădurea. Intrăm pe offroad în ordinea numerelor de pe tricou: Alecu se avântă cu Târfuliţa, eu îl urmez îndeaproape, Melciu pe Tigaie, cu Lore pasager, încântată toată peste măsură de ideea offroad, munte, natură. Furia roşie turbo e pilotată de Ileana, încurajată de Crissu şi Dana, aşadar maşina fetelor. Urmează Gaby şi Chiller, instalaţi comod în Tanc, aşadar maşina băieţilor.

     La nici un kilometru după ce ne-am avântat în necunoscut dăm de un cătun, unde oprim pentru a alimenta cu pâine de casă şi slană, ambele autohtone, făcute chiar acolo. Drumul nu e nici prea-prea nici foarte-foarte, Gaby pare să suporte cu bine deplasarea Tanculu pe offroad. Cu toţii suntem veseli şi încrezători, ziua e superbă, Soarele ne zâmbeşte încrezător şi ne transmite forţa sa.

      După ce ne încurajăm că ce-a fost mai greu a trecut şi că drumul e acceptabil de-aici încolo, pornim, atăcând un drum de-a dreptu pieptiş şi cu unele canale cam adânci. Argos face câteva nazuri, dar reuşim să urcăm porţiunea abruptă. Bineînţeles, orice deal înseamna şi o vale, vale în care dăm de o porţiune de drum cu şanţuri serioase pline de apă şi cu noroi din belşug. Îi transmit ceva de dulce celui care ne-a asigurat că drumul e uscat, şi aştept să văd de trece Melciu. Dacă Tigaia nu trece porţiunea asta, eu cu Argos n-am ce căuta, cu cauciucuri de stradă, slide-uri sport, cu aderenţă zero pe nămoale, sau poate chiar aderenţă în valori negative.

     Melciu trece, ca un şoim, de zona noroioasă, însă fără pasager, Lore urmând a trece pe jos. Aici descoperim marea dragoste a lui Lore pentru câini. De undeva se aude un lătrat, Lore face stânga-mprejur şi aleargă spre maşini. Cu greu reuşim s-o încurajăm şi s-o trecem, de mânuţă, de zona cu subiectele canine.

     Trecem pe rând şi eu şi Alecu, eu reuşind să înmoi bine galeriile lui Argos în noroi, şi să stropesc destul de bine singura pereche de pantaloni scurţi, şi aia primită de la Alecu, noroc că mă ajută culoarea pantalonilor, care maschează petele de noroi, nu sunt decât albi.

     Ne continuăm înaintarea în necunoscut, făcând mereu stânga la orice bifurcaţie ne apare, după indicaţiile zonei, care niciodată nu vor spune pe unde să o iei, ci prezintă toate variantele pe unde să nu o iei. Aşa mi s-au umplut urechile de indicaţii gen: "nu faci dreapta, da nici înainte nu-i dai". "Deci stânga" concluzionez eu. "Nu", vine răspunsul, şi eu rămân cu o faţă crăcănată. "Faci, numa' aşe!" şi mi se arată cu mâna stângă, într-un gest de a îndoi braţul pe partea imposibilă a articulaţiei, indicând spre stânga. "Deci, înainte nu, la dreapta nu, înapoi nu, dar nici stânga, num-aşe". Şi-i tot dăm, "num-aşe" până ajungem la o poieniţă, într-o zonă mai înaltă, unde putem şi opri şi aşteptăm să ne ajungă şi maşinile.

     Lore deja se îmbată de soare, obicei deprins ori de câte ori oprim. Încep să le învăţ obiceiurile: Lore se pune la plajă, Chiller fotografiază şi studiază toate gâzele, gângăniile şi orice vietate îi pică-n mână. Mi-e şi frică să mă apropii de el, să nu mă întoarcă pe toate părţile studiindu-mă, aşa gândac cu burtă, mai rar. Tancul e ajuns, dar furia roşie nu mai apare. Aşteptăm ceva vreme, aşa că întrebăm băieţii, unde au rămas fetele. Gaby, cu un calm împrumutat de la Chiller în mod singur explică că maşina era oprită, că nu ştiu ce chestie se auzea, şi fetele se căzneau pe sub maşină să repare nuştiuce. Iată ca au ajuns şi fetele să fie tehnice.

     Melciu şi Alecu încalecă şi se întorc după fete, aparent cam târziu căci micul matiz roşu işi face apariaţia triumfător, şi fetele ne prezintă bucăţica de matiz care s-ar fi desprins pe drum. Oarecum am plecat la drum cu un matiz întreg, nu am făcut cine ştie ce drum şi deja începe să se dezintegreze. Norocul nostru că topcase-urile şi sidecase-urile la mobre sunt goale, şi la nevoie, vom avea unde să tranportăm un matiz, cândva întreg.

      După ce terminăm cu hazul pe această întâmplare, încălecăm şi ne continuăm drumul. Ce-i drept, de aici drumul e mai puţin distrus, şi peisajele sunt mai frumoase, sau avem noi posibilitatea să le vedem nemaifiind cu ochii mereu în obstacolele de pe drum. Au trecut demult cele două ore promise la începutul drumului, cât va dura traversarea muntelui. Ce-i drept, începem să coborâm, dar asta tot nu înseamnă că ne apropiem.
     Mai facem un popas, parcând căluţii lângă căluţi, ne hidratăm, roadem ceva urme de biscuiţi rămaşi pe fundul pungii, şi ne continuăm drumul având grijă ca la fiecare intersecţie să nu facem dreapta, nici înainte, ci num-aşe.

     Soarele bate în retragere şi noi abia am ajuns la stâna care ar fi trebuit să apară "doar după două culmi", dar care e de fapt la o aruncătură de băţ de Padiş. Slană avem, pâine de casă avem, dacă tot suntem la stână, nu-i păcat să nu avem şi brânză? Aşa că ne completăm proviziile cu o bucată mare de telemea de la mama ei.

     Cucerim şi ultima sută de metri de forestier şi iată-ne ajunşi la Padiş. Foamea face demult ravagii şi-şi cere drepturile, aşa că o potolim cu câte o ciorbă. Sărim peste felul doi căci avem de gând să ne savurăm şunca, brânza şi ceapa, unse din belşug cu pălincă, la un foc de tabără. Cel puţin ăstă ne e planul pentru acestă seară. Stând la bere, pe terasa din faţa cabanei, combătând şi dezbătând opţiunile pentru cazare. Se votează în unanimitate pentru cort, şi se împart sarcinile. Eu cu Dana suntem delegaţi să mergem cu matizul după beutură, "în sat", restul urmând a căuta loc de campare.

     Aici, pe terasă, am cunoscut-o pe Pupa, puiul de ciobănesc german care o forţa pe Lore să-şi schimbe mereu poziţia la masă. În continuare, Lore se arată o mare admiratoare a subiectelor canine.

     Terminăm bericile, iar eu cu Dana plecăm să ne îndeplinim misiunea: bere, pălincă, ţigări. După ce am coborât de ne-am plictisit pe drumul neasfaltat, dar mult mai lat şi bine întreţinut, fără să dăm de nici o urmă de sat, întrebăm un nene, care nu ştiu ce căuta acolo, de unde am putea să ne aprovizionăm.

     Deja în stilul ardelenesc de a da indicaţii, ni se explică de unde am putea găsi "de-ale gurii", şi ajungem să cumpărăm bere, pălincă şi ţigări la celeaşi preţuri ca şi sus la Padiş, ba chiar mai scump dacă luăm în calcul şi benzina consumată până acolo. Totuşi, pălinca de am luat-o, e făcută în casă şi are gust de pălincă, măcar gândul ăsta ne face să ne simţim bine şi să considerăm drumul făcut o investiţie profitabilă.

     Lume multă la Padiş, corturi peste tot, focuri şi gratare, tot românul e la pădure, întărind zicala "codru-i frate cu românul". Reuşim să ne găsim gaşca, după o mică rătăcire, una scurtă, Ioana e de vină, căci Dana călăreşte pe Argos, rămas sus la cabană, eu luminând din spate cu matizul.

     Cât timp am lipsit noi, cu jumătate din bagaje, că doar era o maşină cu noi, o parte din corturi s-au instalat, lemne pentru foc s-au strâns, toată lumea aleargă în stânga şi-n dreapta, ca furnicuţele după trebi. Crissu cu Ileana (încă e Ileana, nu s-a încheiat ziua) pretătesc masa, taie slana, curăţă ceapa, Alecu şi cu Melciu întind la cele corturi, iar Gaby şi Chiller o apără pe Lore de căţei. Bineînţeles, asta după ce Chiller a studiat toate insectele posibile şi imposibile.

     E o nopte frumoasă, călduţă, senină, o noapte plăcută de august, focul arde blajin, şunca se scurge pe pâine, ceapa trosneşte între dinţi, porumbul se rumeneşte încet la jar, palinca alunecă domol pe gât încălzind inimi şi dezlegând limbi.

     Toată lumea e binedispusă, se râde, se glumeşte, se începe o nouă sesiune de bancuri, se comentează pe subiectul drumului "de doar două ore" străbătut astăzi, minunata scurtătură scoasă din pălăria magicianului de către Melciu. În seara asta, Melciu mai are şi alt spectacol de prestidigitaţie, transformându-se, pentru moment, în Licurelciu.

     Alecu, cu limba dezlegată de efectul temporar benefic al licorii lui Bachus, îşi dă drumu la vorbă, la glume şi poveşti. Gaby ascutlă liniştit, stă şi-o coace şi odată dă câte o vorbă de ne lasă pe spate. Cristina şi Ileana s-au pus la mâncat şi beut, au muncit suficient şi-şi merită pe deplin răsplata. Chiller e tăcut, atât de tăcut că nici nu am observat când s-a retras la somn. Lore umblă printr noi, degustând de la fiecare, ba un porumb copt, ba nişte pită unsă cu slană, ba brânză cu ceapă, e copilul grupului, atent la ce se vorbeşte şi curios nevoie mare. Dana stă semiserioasă, mai învârtind în foc, mai prăjind nişte slană, mai trăgând din pălincă. Eu sunt cuminte, lângă foc, învârtind porumbul pe jar, şi trăgând cu nesaţ din pălincă.

     Drumul de azi, deşi lung şi prost, a fost unul plin de peripeţii, peisaje frumoase şi zone mirifice. Am făcut noi mişto, dar cred că în adâncul sufletului toţi am fost bucuroşi de aventura de care am avut parte, până şi Gaby, care s-a stresat puţin la început din cauza drumului şi a dimensiunii Tancului, este vesel şi împăcat. Totuşi drumul pare că i-a obosit pe oameni, pentru că încep să se retragă. Chiller e deja în cort, doar el ştie de când, se retrage şi Gaby, Dana cu Melciu şi Lore intră şi ei într-un cort; la scurt timp, camaradul meu de beutură, Alecu, le însoţeşte pe fete la cort, rămânând eu să sting focul, să-mi sting setea şi să trag cu ochiu la stele.

     Aşa s-a brodit în seara asta, că din 9 oameni şi 4 corturi, eu dorm singur. Cum încă mai aveam chef de tras la măsea, stau şi-i fac felul unei sticluţe de pălincă, aşteptând să ardă ultimele lemne, mă întind lângă foc, cu ochii la stele.

     Posibil să-mi fi rămas un strop de pălincă pe faţă, căci mă trezesc cu o limbă pe faţă. Imaginaţia mi-o ia razna şi mă şi văd cu o blondă focoasă cu ţâţe mari; să vezi că bafta e cu mine şi am găsit-o eu înaintea lui Alecu. Deschid ochii şi mă uit, într-adevăr se poate spune că e blondă, şi cert e că e fată, e Pupa, fetiţa de ciobănesc german de la cabană. Devenim pe loc prieteni şi mai stăm să bem şi să ne jucăm împreună până deja bătea lumina. Cu părere de rău, îmi iau rămas bun de la Pupa şi mă bag în cort să prind şi eu câteva ore de somn. Focul e stins, gunoaiele strânse, totul aranjat, Pupa se pune paznic între corturi, ne urăm noapte bună, ne pupăm în bot şi ne întindem, fiecare la locul său.

Noapte bună frumoasă Silva!